Expoziția de ceramică ”Temperatura 1000° C/Sculptorii și teracota” poate fi vizitată la Galeria Galateea (Calea Victoriei 132, București) până în data de 28 mai 2012. Expoziția va fi deschisă publicului inclusiv vineri spre sâmbătă (25-26 mai 2012), în Noaptea Albă a Galeriilor. Dorina Cioplea a dialogat, pentru AgențiadeCarte.ro, cu Simona Tănăsescu, curatorul acestei expoziții care aduce în vizorul consumatorilor de artă o altă față a lucrărilor de sculptori: piese încremenite în lut, prin ardere.
De curând, la Galeria Galateea (Calea Victoriei132, București), a fost vernisată expoziția ”Temperatura 1000° C/Sculptorii și teracota”, expoziție pe care ați curatoriat-o. De unde a pornit ideea scoaterii în lume a unor lucrări de ceramic realizate de sculptori (importanți, de altfel) și cine și-a asumat cele mai multe riscuri: dumneavoastră sau expozanții?
Ideea a pornit din dorinţa ( de altfel de nenumărate ori pusă în discuţie de către mine şi nu numai) de a demonstra faptul că artiştii nu sunt „condamnaţi„ la o singură formă de exprimare în material, că nu sunt definiţi de o singură tehnică ci de creativitate, că există libertate şi joc – în limitele şi regulile jocului. Riscul există şi nu; atunci când alegi opere valoroase nu există nici un risc. Eventual judecata mea poate fi contestată, în măsura în care un lucru o dată făcut poate fi pus la îndoială. Nu discutăm în aceşti termeni – nu există risc.
Ați spus că nu le-ați dat o temă artiștilor participanți ci că ați mers în atelierelelor, de unde ați ales lucrările prezente în expoziția de la Galeria Galateea. În ce măsură ați avut de unde alege? Cât de prezentă este între preocupările artistice ale sculptorilor români contemporani finalizarea prin ardere a unor lucrări modelate în lut (în cazul de față teracotă)?
Modelajul stă la baza formei tridimensionale; aşa merg lucrurile, aşa e Şcoala. Mulţi aleg să oprească în foc, lucrarea concepută poate iniţial pentru lemn sau piatră sau bronz. Desigur, plăcerea şi senzualitatea argilei, relaţia cu focul, disciplina Ceramicii cer o vocaţie în plus. Cunosc lucrările colegilor mei, îi cunosc bine şi nu de puţin timp, astfel că alegerea a fost doar o chestiune de organizare. Nu le-am vorbit colegilor mei decât despre prietenie şi convivialitate, nu le-am pomenit teme şi, uneori, nici nu a fost nevoie decât să le spun ce vreau. Există legături mai presus de complicităţi şi întovărășiri conjuncturale, este mai degrabă vorba despre solidaritate, respect şi încredere.
Temperatura de ardere și materialul de lucru sunt punctele comune din această expoziție. Ce îi individualizează, însă, pe artiști și cât de greu este să îi așezi, prin lucrările lor, în același spațiu artistic?
Unii modelează direct, liber, aproape spontan; Liana Axinte presează în mulaje luate după modelajul iniţial. Unii construiesc forme ridicând pereţii şi protejând un gol mai greu decât forma în sine, definitoriu pentru epiderma de argilă dar ascunzând ceva din arhitectura şi laboratorul obiectului. Se pot vedea reliefuri, coloane, incinte, chipuri şi compoziţii. Unii aşează culoare pe forme, alţii lasă amprenta să respire. Mai este o diferenţă subtilă şi în felul de ardere, şi în tipul de lut folosit, dar povestea fiecăruia este diferită. Ideea este ca toate aceste “discursuri” să coabiteze şi să construiască o armonie. Felul în care s-au ”aşezat” ţine de legile Compoziţiei, de relaţia plin-gol dar şi de misterioase afinităţi.
În această expoziție ați renunțat la rolul de artist și vi l-ați asumat, exclusiv, pe cel de curator. Care sunt calitățile sau capacitățile care fac dintr-un artist un bun curator și cât de mult sau de puțin au legătură cele două posturi?
Teoretic, ideal ar fi ca această preocupare (curatoriatul) să fie instituţionalizată, să derive din misiunea Uniunii noastre sau să existe şi să funcţioneze cu eficacitate şi coerenţă. În realitate nu este aşa. Nu din dorinţa de a umple un gol, de a acoperi o nişă, ci pur şi simplu din pasiune am curatoriat proiecte de artă vizuală de mai mult de 15 ani şi am deja o notorietate în anumite medii din Franţa, Serbia, Danemarca. Nu este simplu să explic ce calităţi sunt necesare, fără să par lipsită de modestie (dar uneori modestia este apanajul mediocrităţii); e nevoie de discernământ şi criterii, de cultură, de educaţie, de un sistem de relaţii, de onorabilitate şi de consecvenţă.
Tehnic vorbind, de ce ați ales teracota și temperatura de 1000° C? Cât de docil este acest material față de altele folosite în ceramică și cât de la îndemână le este sculptorilor?
Teracota este cel mai tolerant material ceramic – în sensul în care toleranţa este definită ca limită a suportabilităţii (de altfel acesta este sensul pe care îl dau eu conceptului de toleranţă); în general, materialul ceramic are memorie (e ranchiunos) e delicat, fragil şi cere gesturi anume, pretinde arderi speciale, repetate sau, sub aparenţa vulnerabilităţii dezarmante, te poate face să renunţi, să abdici. Aici vorbim despre lut, lut primordial, pământul nostru cel de toate zilele, lutul-cel-dintotdeauna – acela pe care îl găsim ca unică şi indestructibilă mărturie a trecerii lumilor noastre, din noaptea timpurilor până acum.
Sculptorii și teracota/sculptorii și ceramica. Numiți-mi cea mai importantă trăsătură comună dar și cel mai însemnat lucru care îi desparte.
Sculptorul îndepărtează un înveliş, în căutarea formei ascunse în materie; ceramistul construieşte demiurgic ”ceva” din ”nimic”, construieşte golul învelit în pelinci de pământ, învârte lumea după mâna lui – şi fără unelte, la o adică. Sculptorul se luptă cu materia si o dovedeşte; ceramistul trudeşte ”să cadă la pace” cu pământul, apa, aerul şi focul. Sculptorul rosteşte răspicat în Agora – ceramistul şopteşte adevăruri chiar în penumbră. Îi uneşte ideea şi îi desparte vocaţia.
