Cuvînt înainte şi Notă asupra ediţiei de Gabriel Liiceanu, Ed. Humanitas, 2012
– Şi pe urmă nu trebuie să uitaţi că în ’49 şi ’50, cînd Eminescu era relativ interzis, circulau aşa numitele broşuri „Contemporanul”, în care reperele literare erau I. Vitner, S. Toma şi toate condamnările acelea de genul „poezia putrefacţiei şi putrefacţia poeziei” şi nu ştiu ce…
– Domnule Ivănescu, e-atît de greu cu nodurile astea ale istoriei, fir-ar să fie. Eram prea mic atunci ca să-mi pot permite o judecată în direct. Iar timpurile erau cumplite. Însă pot să judec pornind de la opţiuni şi destine paralele. Au existat şi oameni, îl citez iar pe Ierunca, care, ca să se poată simţi bine cu ei, în alt plan, desigur, au preferat drumului spre Academie pe cel spre puşcărie sau spre o viaţă mizeră şi ştearsă. I-am pomenit înainte. Sigur, cînd se vorbeşte de Vianu şi Călinescu, se poate spune mereu că au predat făcînd concesii, dar că, una peste alta, au umplut mai bine un loc care altminteri ar fi fost umplut mizerabil.
– Da, au predat…
– …şi au avut, în felul ăsta, un loc de unde să poată difuza pe mai departe valori europene.
– Păi tocmai. Şi în felul ăsta…
– Dar spuneţi-mi, vă rog, ce vi se pare că e mai bine: să faci tîrgul acela, ca să poţi preda – cel mai adesea scîlciate (Tertulianii vegheau!) – valorile culturii europene, sau să te retragi demn – şi ineficace în imediat – spunînd „eu nu marşez la aşa ceva”?
– Eu aş zice că e mai importantă continuitatea personalităţii lui Vianu pentru generaţiile acelea, poate şi pentru generaţiile actuale, care e limpede că habar n-au cine a fost Vianu, dar care, fără să ştie, beneficiază de ce a făcut el atunci. Dacă n-ar fi existat nici Vianu, nici Călinescu, ar fi fost mult mai rău, liniile de alternanţă erau jalnice…
Daniel Cristea-Enache
