Mugur Grosu a publicat, de curând, volumul „grossomodo”, Editura Tracus Arte. „E o struţocămilă acest Mugur Grosu pe care nu putem nici să-l excludem din peisaj pentru că e original şi autentic, dar nici nu putem să-l eroificăm pentru că nu este subscris cu totul viziunii estetice contemporane.”, a scris Cosmin Perţa. Andra Rotaru a dialogat cu Mugur Grosu despre acest volum, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.
Volumul conţine poeme scrise în perioada 1996-2011. Care este cea mai discrepantă neasemănare cu tine, cel de acum?
Simpla distanţă dintre gând şi rostire e suficient de mare încât cuvântul „acum” să evoce numai relicve, fantome ale trecutului: în momentul dintre ultimele tale două silabe, fluviul gândului şi-a deschis două braţe cu zeci de canale care-au ţesut o deltă populată cu mii de vieţuitoare pe cale de dispariţie. În cheia asta, ca simple minuni ale biodiversităţii, „discrepanţele” sunt, cumva, preferabile peisajului monoindustrial, aşa cum preferăm să ne pişte ţânţarii urmărind pelicani decât să ne-ntindem cortul la Copşa Mică cea zidită în fum. Nu-i şi eul un fum? Pentru economia discuţiei voi plimba vaporaşul turistic al răspunsului „meu” doar pe braţele principale ale gândului iţit când îţi terminai întrebarea, deşi sunt deja nevoit să „transcriu” din memorie, pentru că totul s-a consumat într-o clipă, între două silabe. Unul din braţe, mai scurt ca un fulger (care-i doar prima silabă a trăsnetului) a fost amintirea unuia dintre cele mai tulburătoare versuri ale literaturii române, „pe mine, mie redă-mă” Şi-am fi putut vorbi viaţa-ntreagă doar despre delta imensă întrezărită între „mine”, „mie” şi „mă”! În aceeaşi secundă, însă, celălalt braţ al gândului răsfoia deja delta celor 15 ani dintre primul şi ultimul ciclu al cărţii mele, „nano” şi „psih”, ani la fel de grăbiţi şi lipsiţi de noimă ca nişte silabe – care doar împreună ar putea să articuleze ceva. În linii mari, grossomodo, cam astea-s braţele gândului iţit în acea primă clipă, dar cât am organizat această butaforie hilară în memoria lor, gândul îşi deschidea deja alte braţe, pe care-abia apuc să le urmez, gâfâind: unul, pentru care-am lăsat, discret, un jalon ceva mai devreme, era că fulgerul e doar prima silabă a trăsnetului: o licărire urmată, niţel mai târziu, de un zgomot. Între gând şi rostire întârzierile şi devalizările sunt la fel de mari cum ne-a obişnuit CFR-ul, pentru că la mijloc sunt la fel de multe căpuşe: ceea ce numim, de regulă, gând e doar o primă rostire, de uz intern, a unei sclipiri anume, o aducem la o formă inteligibilă nouă înşine, cu lentoare, aproximări grosolane şi chiar superstiţii. Pentru că nu cred că gândim în cuvinte, dar prin această „traducere” pricepem şi noi ce gândim. Apoi urmează altă traducere, cu cenzurile şi împodobirile de rigoare, pentru rostirea cu voce tare. Iar scrierea e un proces şi mai lent, care adaugă alte distanţe, aproximări şi zorzoane momentului iniţial. Între aceste recodificări, intermedieri şi mistificări succesive, deşi par chemate să lumineze ca nişte torţe bezna dintre minţile noastre, cuvintele sunt mai degrabă orbite de lestul semantic. Cuvintele sunt nişte prefabricate, iar ce obţinem din asamblarea lor e similar blocurilor comuniste: ne trimitem ideile în spaţii locative comune, vulgare, nivelatoare ca să nu rămână pe drumuri. Poezia (ca formulare îngrozitor de simplistă) e şi acest efort nevăzut de îndepărtare a lestului semantic comun, excesiv, al înţelesurilor prefabricate, fie prin demistificare, fie prin vrajă, după coduri aparte care anulează sau instituie, temporar, alte convenţii ale percepţiei şi rostirii. Uneori, această lepădare face, însă, loc altui lest, cel autoreferenţial, pe care obişnuiesc să-l numesc egolocvenţă, iar înfumurarea posesiei prin cunoaştere e înlocuită de fumurile autorlâcului. De-aici şi rezerva mea de-a răspunde frontal la-ntrebarea care mă invită atât de direct să vorbesc despre „mine, cel de acum”. Pot răspunde, însă, şi simplu, sau cu oarecare smerenie: dacă cel mai vechi ciclu, „psih”, care închide volumul este, cel puţin aparent, un deluviu de vorbe, o expansiune continuă, o însuşire a realului prin rostire, ciclul „nano”, cel mai recent şi care deschide volumul, e foarte aproape de amuţire. De ceva vreme scriu foarte rar şi foarte puţin. La „psih” o făcusem dintr-o suflare, până ce oboseala mi-a trântit capul pe maşina de scris şi am adormit. Apoi am tăiat, am tăiat şi iar am tăiat (căci al doilea instrument de scris este foarfeca), apoi m-am înregistrat recitându-l, apoi m-am înregistrat iar, în timp ce din difuzoare răsuna vocea primei înregistrări, şi tot aşa, până am strâns pe-o casetă 7 recitări suprapuse, un fel de vuiet continuu de voci, mai degrabă subpământene, din care abia întrezăreai câte-un cuvânt, o aluzie, atmosfera unei idei. Între înregistrarea aceea şi „nano”, deşi au trecut 15 ani, sunt mai multe asemănări decât discrepanţe. Am revenit la temperatura învecinată punctului de amuţire. Deşi acum, iată, sunt exasperant de vorbăreţ!
„moartea e doar o căsnicie aranjată”
Sper, măcar, să aibă o zestre grozavă, cum se aude.
Ciclul „nano” poate fi citit ca un fel de copywriting al diverselor cuvinte nucleu…
S-ar spune că fiecare cuvânt visează să îmbrace, cândva, rochia de mireasă, şi toate celelalte cuvinte, într-un mare alai, să-i dedice toată atenţia, să cadă mute de admiraţie, să-i dănţuiască în jur, să blocheze o intersecţie într-un mare oraş. Altele dimpotrivă, probabil ar fi împlinite numai în sihăstrie. Cu „nano” promit să fiu mai atent cu acestea din urmă, miresele sihătriei, am încropit nişte cuiburi în creierii munţilor, inundate de linişte, şi le-am invitat să se mute acolo. Cartea,, însă, e o trişare îngrozitoare, căci tiparul face spre-acele cuiburi adevărate trasee turistice, care murdăresc tot. Din fericire, nu mă bucur de-o popularitate îngrozitoare, aşa că tărăboiul e pe jumătate neconsumat. Când voi înceta să mai public ar putea fi un semn că mi-a venit mintea la cap.
De la blogging la microblogging, până şi moartea uzează de noile tehnologii. „moartea nu mai sună la uşă/ şi-a făcut blog”
Evident, doar nimic din ce este omenesc nu îi este străin. Uneori sună la uşă şi fuge, alteori scrie poezii şi se semnează cu numele nostru.
Ce se întâmplă cu omenirea când până şi „Dumnezeu e depistat cu porcină”?
Nu ştiu, construieşte o catedrală în formă de rachetă şi fuge să caute un zeu mai mare să-l vindece sau să-l ţină în carantină. Ce-ar putea să se-ntâmple? Din micul nostru acvariu abia întrezărim pereţii camerei care-l adăposteşte şi ne-am grăbit să o numim univers. Întrezărim şi o siluetă, ceva peste luciul apei, care se pare că ne şi hrăneşte? Trebuie să fie un zeu. Se deschide o uşă prin care silueta dispare? E o gaură neagră. Periodic ni se improspătează apa, există şi nişte becuri, o fantă-n perete prin care vine un fel de lumină, ne e frig, ne e cald? Meteorologie. Despre restul apartamentului, bloc, oraş, continent, galaxie nu prea ne trece nimic prin cap, dar improvizăm: teoria stringurilor. Sau putem aştepta ca branhiile să devină plămâni, să ne crească picioare şi braţe, să ieşim din acvariu, să ne mutăm într-unul mai mare, în doar câteva milioane de ani vom depista ce nici nu bănuim că există. Apoi ne mutăm mai departe!
Uneori personajele îşi vorbesc sieşi interogându-se despre diversitatea înconjurătoare, aproape psihotice.
Ce să facă, mai au niţel de aşteptat până le vor creşte picioare şi braţe să poată ieşi din acvariu!
Ce reprezintă acest grossomodo? Se poate mai grosso modo?
Zvonul unui teritoriu îndepărtat pe care cititorul s-ar putea încumeta să-l exploreze, cândva, pe cont propriu, pentru că doar aşa se poate ajunge acolo. Unii-l numesc poezie. Dar nu m-aş împiedica în cuvinte. Uite această ploaie care trece acum, chiar acum prin faţa geamurilor, ai putea crede că-i viitoarea mea locuinţă?
