„Aș lăsa cititorul să pescuiască o listă generoasă de simptome inedite”

Igor Ursenco a publicat, de curând, volumul de poezie „Monstrul Spaghetelor Zburătoare”, Editura Tracus Arte. „Igor Ursenco, bine ai venit în „clubul” nostru: cel al mâncătorilor de poezie şi de „spaghete zburătoare” necomestibile! La cea mai înaltă tensiune poetică!” (Traian T. Coşovei) Andra Rotaru a dialogat cu Igor Ursenco despre acest volum, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro

Subtitlul celui mai recent volum publicat de tine, „Monstrul Spaghetelor Zburătoare”, anunţă poeme-thriller. Înspre ce se îndreaptă poezia în momentul actual, şi ce aduce nou abordarea ta?

Întrebarea ta are toate ingredientele unei triade hegeliene, de aceea răspunsul meu nu poate contura decât sub formă triangulație.

− Mai întâi trebuie să recunosc că nu gust deloc arta sequel-urilor solomonice (inclusiv cărțile și filmele cu monștri) și decât foarte puțin bucătăria pastelor. Or, pentru mine acest volum a coincis cu exorcizarea orizontului de așteptare culturală post-modernă care stăruie cu încăpățânare pe traiectoria eronată a modernității, ignorând un adevăr evident: „sufletul şi creierul nu au aceeaşi memorie” (Gaston Bachelard). In breve, „Monstrul Spaghetelor Zburătoare” e o heterotopie compensatorie la atacurile unui bestiar mental (aș fi curios să aflu de la poetul sibian Radu Vancu dacă situația e valabilă și în cazul „Monstrului fericit”) care sper că va rezona nu doar cu cititorul familiar cu Michel Foucault.
− Pentru a nu cădea în păcatul, sau dacă vrei în „rolul”, unui Ponțiu Pilat în condamnearea Euterpei, care continuă să fie cu succes Muza poeziei lirice și a muzicii, refuz să dau un verdict sumar unei probleme culturale complexe cum este procesul liric românesc actual. Am scris două volume de eseuri eseuri trans-culturale („Teo-e-retikon” și „EgoBestiar”), pe paginile cărora am abordat in extenso creația unor poeți contemporani de pe ambele maluri ale Prutului. Îl asigur pe cititorul curios (de simptomatologia „terrarismului pneumatic” pe care o depistez cu instrumente critice specifice pe terenul liric românesc) că nu riscă să se aleagă (la lectură) cu marfă expirată. Cel mult îmi permit aici să atrag atenția asupra unui singur lucru: se scrie prea mult în „Animus” și tot mai puțin, dacă nu chiar deloc, în „Anima”, noţiuni pe care același Gaston Bachelard, pe care îl invocam mai sus, le preferă în locul „raţiunii“ şi „intuiţiei”, iar o bună parte din poezia contemporană riscă să fie cuprinsă de steatoza manelizării generale, asta se observă nu doar la insule de debutanți din ultimii doi-trei ani, ci și la nume deja consacrate. Ca să intru puțin în pielea personajului meu, Monstrul Spaghetelor Zburătoare, iau „ca martor / mincinos pe oricine va jura că ar fi văzut / în jurul nimbului meu pete / vechi de ketchup, rămase / de la vechea Pizza / con prosciutto funghi e peperoni mumificată” (Neofiți din toate țările, uniți-vă! / Britney Spears face publicitate la Pepsi).
− Poate sună a thrill, dar răspunsul la ultima parte a întrebării tale Monstrulică al meu îl avea deja decriptat în textul „Hipodromul de cursă lungă” (Cenotaf pentru emulii mei literari) și se revendică chiar din „harul /ingurgitabil al Cuvântului /ce-a reușit să despartă bărbații /literelor române în două tabere de Monștri: sacri /și grafomani”,. Abordarea sa (precizez, a eroului liric, și nu a mea personală!) presupune eventual și o soluție (parțială, evident): „poate toate cursurile /de creative writing românești ar trebui să fie prefațate /obligatoriu de pasajul biblic dedicat /exclusiv lui Satana în timp ce-l provoacă /pe Iisus, zicîndu-i: „De ești Tu Fiul /lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea /să se facă pâini!”. Dar dacă tot contează părerea mea de autor, ea rămâne neschimbată din momentul când am enunțat-o oficial în „Ars Heterotopica Archetipalia”, unul dintre textele de incipit din volumul meu de debut: „acolo unde metafora des-fiinţează / ordinea raţionalului, / arhetipalul meu asigură / reversibilitatea spiritului dinspre / hotarul lui palpabil / spre cel / imaginar”.

Volumul se deschide cu poemul „Sfîntul Duh”. Care e relaţia Monştrilor Spaghetelor Zburătoare cu religia, din ce se întrupează?

− Nu e o noutate faptul că „cei ce sunt după trup, pe cele ale trupului le cugetă; dar cei ce sunt după spirit, pe cele ale spiritului. Căci cugetul trupului moarte este, dar cugetul spiritului este viaţă şi pace” (Biblia, Romani, 8:5). De aceea am simțit necesitatea să-mi încep peripeteia estetică sub protecția „Sfîntului Duh” („lumina / tocindu-mi-o / între pleoapele Vinețíi doar cât / să-mi acopăr Imaginația / fragilă ca cele două Nimburi: de Tată și Fiu / legătura de sânge / nu-i decât Exorcizarea / calmă a tautologiei”) pentru a o finaliza (unde altundeva decât tot) într-un „Cimitir Aerian” („m-aș putea mulțumi Acum / să respir doar pură /Imaginație”).
− Evident, în cazul în care te hotărăști să urmezi, fără precauție, șirul poetic al lui Fibonacci, ești predispus la tot felul de accidente și traume imprevizibile („Rătăcit în geografia labilă / a singurătății, riști să te poticnești chiar de Nudul / frumuseții perfect / descărnate”), care transed avertizarea lui Carl Gustav Jung, și anume: „dacă esența religiei și a artei ar putea fi explicată, ele nu ar fi decât subdiviziuni ale psihologiei”. Dar Poezia plauzibilă, arta care răspunde prompt la numele ei necontrafăcut, a rămas la fel de religioasă ca în timpurile „Republicii” lui Platon: „singurul mod de versificare admis într-un Stat ar trebui să fie imnurile închinate zeilor şi glorificarea persoanelor virtuoase: atâta timp cât veţi admite poezia lirică ori epică în viaţa voastră, plăcerea şi durerea vor deveni diriguitorii voştri”! Mărturisesc că nu am rezistat și eu întotdeauna ispitei, sunt sigur să această eroare o vor taxa cititorii și criticii de profesie, dar sunt împăcat că „Monstrul Spaghetelor Zburătoare” și-a urmat exemplar propria teleologie și, ca orice proiect ce mizează pe un impact profund, are la baza fundamentului său estetic un sacrificiu inevitabil: „când au vrut să o ardă / pe Vrăjitoare, în locul inimii i-au găsit / o colivie, în care se zbăteau / sângerând Albatrosul lui Baudelaire / și Corbul lui Edgar Poe” (V.I.T.R.I.O.L. 2 / Șirul poetic al lui Fibonacci).

Personajele poartă asupra lor „pungi termoizolate emoţional”. Care e sensul unei astfel de recuzite?

Mă tem că asta presupune o întreagă metodologie cu trimiteri la subsolul câtorva cărți nepublicabile. Până a deprinde cum să „accezi la tandrețe / fără să îi strangulezi / vocea ei ușor timidă” (Middle-line-crisis), pentru că din acel text ai preluat expresia, nu strică să afli pe cont propriu că „singurul aer care face bine / lecturii continui / sunt insulele vii împrejmuite cu apă / moartă (Firma „URSS & Co”). Pentru că doar acolo poți descoperi adevărul personal, care pentru Monstrul meu nu putea fi decât următorul: „Pentru a nu ieși definitiv / din cărțile mele, Dumnezeu / la rându-I le poartă întotdeauna cu o măsură / mai mică. Dar asta nu e singura lui greșeală / pe care I-o voi ierta, / în cele din urmă, ca unei rude / de gradul unu!”.

Cine e susceptibil de racolare în sânul Bisericii Monstrului Spaghetelor Zburătoare?

În locul tău nu m-aș avânta să intru pe un teritoriu al pământurilor mișcătoare, care e secretizat cu strășnicie în fișa de post a oricărei „Martore obosite / a Bisericii Monstrului Spaghetelor Zburătoare” (V.I.T.R.I.O.L. 1). În loc de acesta aș lăsa cititorul să pescuiască o listă generoasă de simptome inedite (evident, în cazul în care va avea suficientă răbdare să nu-și întrerupă lectura până la ultimul text al volumului): „Dacă îți iei pulsul imediat riști / să afli că ai Devenit / cu câteva grame / mai ușor decât Propriul / suflet” (Tot ce voiai să știi despre rețeta de spagheti originală, dar dintre toți italienii cunoscuți nici unul nu-i emigrant)

Care a fost cel mai bizar moment pe parcursul scrierii acestui volum?

Mulțumesc foarte mult pentru această precizare, care mă obligă să-mi clarific opțiunea legată de propria securitate emoțională. E vorba de felul cum s-au înlănțuit premonitoriu, în soarta ultimilor două volume lirice ale mele, elementele constitutive ale „Triangulației Bermudelor”: mai exact cele două replici ale lui Hamlet („E ceva putred în Danemarca!” și „Eu mi-s nebun doar dinspre nord-nord-vest”) și „cazul Anders Behring Breivik”!
Dacă prima replică shakespeariană e legată de „apoptosium” (penultimul meu volum ce urmează filosofia unui „program de sinucidere celulară, prin activarea genelor letale sau represia celor letale”), cea de-a doua nu e doar umbrela ideologică pentru „Monstrul Spaghetelor Zburătoare”, dar mi-a servit și pe post de instrument chirurgical pentru a tăia cordonul ombilical între cele două titluri lirice. E vorba despre șocul care a urmat publicării unui text din viitorul volum pe unul dintre site-urile culturale românești cu puțin timp înainte ca agențiile de presă internaționale să întunece conștiința planetei cu știrea despre masacrul de pe insula norvegiană Utoeya: tocmai când eram pe cale de a mă convinge irevocabil despre faptul că „Happy Planet Index” e un text programatic pentru ontologia scandinavă specifică!

Mai ai în plan și alte proiecte de poezie?

Pentru că deja m-am deprins că eroii mei lirici, toți fără nicio excepție, suferă de „boala incurabilă a Maieuticii, dovedită / în zilele de la urmă / a fi agentul mortuar de bază / la toate vârstele” estetice („motorul teologic cu ardere internă” text din volumul „apoptosium”), următoarea mea provocare lirică își anunță automat teritoriul dar nu și instrumentariul: „După ce / îmi voi fi încheiat, vorba lui Virgil / Mazilescu, conturile / cu literatura română”, „nu îmi rămâne / decât să fac curățenie generală / în sertarele / legăturilor karmice, uitându-mă lung / și pe îndelete în oglinda / de unde, știu, mă privește / neajutorat / Dumnezeu” (Next door to Da Vinci). Cel puțin este absolut logic ca următorul, și ultimul cred!, volum liric din Cuprinsul căruia am stocate doar titlul (exFaustiv) și imaginea coperții (un artist american care a contribuit și la grafica altei cărți) să fie scris în cheie flegmatică. Iată și pretextul. Din punctul de vedere al temperamentului meu estetic, „Monstrul Spaghetelor Zburătoare” e al treilea volum de poezie, pe care l-am scris într-un acces de humoare poetică colerică, după ce primele două experiențe lirice au tonalitatăți pronunțate sangvinică („Logos”, tatăl meu : mama mea „Imago”) și melancolică (apoptosium).

De asemenea, pregăteşti un volum de „thrillere menipeice”. Ce sunt acestea?

Mai exact e vorba despre un singur triller menipeic în proză, care exploatează valențele pre-moderne ale genului cunoscut sub numele de „menipeie” în special datorat „cinicilor de la Akademos” (Menippus din Gadara, Diogene sau Bion Boristeneanul). Îți dezvălui în premieră că manuscrisul (cu titlul final „Kaïros Moldav”) e traversat de călătorii terestre (cu taxiul, maxi-taxiul, troleul, Fordul șefului ori Mercedesul guvernamental) și proiecții pneumatice (inițieri și actualizări akåșice, flash-uri mitologice, insight-uri numerologice, statistici ocultate ori catabaze orfice) din viața reală a autorului, dezvăluiri despre background-ul astral al unui maior de poliție rutieră și scene inefabile din teatrul unui singur autor, toate împletindu-se reciproc până la ștergerea oricărei frontiere dintre ficțiune și realitate, pretextând tot atâtea motive pentru a face o breșă în linearitatea istoriei oficiale a micii Republici balcanice. Dacă vă permite spațiul tipografic, mai jos propun un excerpt dintr-un dialog înspre final:
„ − …te asigur că același spirit profet, care vorbea despre un „(Dumne)zeu necunoscut” cu mult până la oficierea creștinismului oficial, se referă și la condiția basarabenilor, ultima populație europeana colonizată, cal la 4 milioane de cobai gregari care au preluat karma celor 23 de milioane de cetățeni oficiali ai Republicii România…
− Îmi spui toate astea de parcă ar trebui să concluzionez că nu știu ce parte intangibilă a României ar fi fost „exilată” pe teritoriul actual al Republicii Moldova…
− Exact! Voi, basarabenii, ați preluat volens-nolens asupra voastră destinul karmic pe care România a reușit să-l evite ireversibil începând cu data de 16 mai 1812: prin Tratatul de Pace de la București teritoriul dintre râurile tragice Prut şi Nistru avea să devină mica excrescență benignă care, dacă chirurgii imperialiști ai lumii nu o extirpau conform planurilor lor anexioniste, putea deveni malignă pentru întregul corp românesc!”.