La Editura Dacia XXI, în colecţia „Poeţi contemporani”, a apărut volumul “Povestea mea: alia avatar” de Dorin Popa. „Cine vrea să-l cunoască în adevăr pe Dorin Popa se poate înşela pornind de la personajul care se mişcă printre noi. Poet şi publicist, dascăl de la un timp şi om al cetăţii, când retractil şi tăcut, când agresiv şi dezinvolt, el trebuie abordat mai ales prin cărţile sale, fie acestea de poezie autentică, repede impusă în peisajul nostru literar, de convorbiri cu personalităţi ale timpului sau de comentarii politice şi culturale.”, a scris acad. Alexandru ZUB. Andra Rotaru a dialogat cu autorul, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro
Există o constantă a autoportretelor în poezia dvs. Când ucide identitatea?
Autoportretul poate fi o fugă de realitatea năucitoare, o formă de protest împotriva cutumelor societății, împotriva propriilor vicii, o recunoaștere cinstită a propriilor limite, o posibilă normă a sincerității, o posibilă cale spre adevăr.
Autoportretele lui Van Gogh relevă chipul unui artist încifrat lui însuși, necunoscut în mare măsură și cu umilință recunoscut, aproape nedorit și doar în absența altor opțiuni acceptat, în vreme ce Dali din autoportrete pare o proiecție a exacerbării sinelui, o percepție și o proiecție egolatră a sinelui. Van Gogh pare a fi uluit de sine și supus propriei excentricități, cu pietate, cu resemnare și uimire chiar.
În toate autoportrele sale de dinainte de 1990, Corneliu Baba privește sever, cu gura-pungă, încruntat și semeț. Abia în Autoportretul din 1991 acceptă să-și descleșteze dinții și să ridice mâna în semn de rămas bun – de la lumea aceasta și de la toate lumile posibile aici, pe pământ. Sorin Dumitrescu, cel mai strălucit elev al lui Baba, pictează îngeri încercând să portretizeze, probabil, aspirațiile sufletului său.
La început, prin autoportretizare eram tentat să relev diferența, convins fiind că, în același timp, în profunzime, cititorul posibil este și baudelairean-ul frate. Credeam că în autoportret nu este numai egocentrism, ci și credința că descoperirea propriei ființe poate fi o mărturie necesară, o depoziție favorabilă nu doar ție, ci în primul rând adevărului, chiar și micului tău adevăr.
Oglinda purtată de-a lungul drumului – literatura – trebuie să treacă și peste chipul celui care o poartă, nu-l poate ocoli… Nu ne putem ocoli pe noi înșine, dreptul la existență – uneori strigat, alteori deplâns – este întotdeauna salutar.
Când ucide identitatea? Întotdeauna.
„Povestea mea: alia avatar” reuneşte poeme din volume scrise începând cu anii `80 şi până în prezent. Retrospectiv, cât de mult simţiţi că v-aţi schimbat sau care sunt obsesiile perpetuate până în momentul de faţă?
Dorința mea de a fi ancorat în lumea în care trăiesc, de a fi conectat la problematicile oricât de severe ale lumii noastre a rămas, chiar dacă lumea s-a schimbat în bună măsură și nu mă simt –
cum nu m-am simțit niciodată – ancorat în prezentul literar și nici ca peștele în apă printre cei din jur (așa cum spuneți și dvs. într-o convorbire cu Simona Vilău).
Ați adus mai devreme în discuție tema autoportretului. Îmi dau seama acum că, după ’89, nu am mai scris decât un singur autoportret, foarte scurt: ” tot ce aş putea atinge / şi nu ating / tot ce aş putea înţelege / şi nu înţeleg / tot ce aş putea fi / şi nu sunt”. Cred că aceste versuri răspund, încă mai bine, la întrebarea anterioară : când ucide identitatea ? Condamnați fiind la identitate, suntem izgoniți din toate celelalte paradisuri posibile.
Acum, lucrurile care se petrec în afara mea sunt mult mai interesante, istoria și vârsta șlefuindu-le mai adecvat contururile.
Eram prea restrictiv, nu exista pentru mine decât literatura și o singură profesie – aceea de scriitor. Acum sunt din ce în ce mai tentat să dau drept la viață mai multor preocupări. Chiar dacă nici în prezent nu m-am vindecat de credința/obsesia că lumea există pentru a putea intra într-o carte, înțeleg și accept acum și alte forme de existență/exprimare în afara scrisului. De fapt, mi-ar fi plăcut să trăiesc trudind cu mâinile, să pot sculpta sau picta. Să tac și să pictez. Dar nu am avut nici o înzestrare.
În multe dintre poeme se regăseşte un refuz de a se tângui al personajului poematic, aceste jelanii transformându-şi tonalitatea într-o nuanţă meditativă.
De multe ori am fost de acord cu oponenții mei, le-am ascuțit, fără să doresc, săgețile pe care mi le trimiteau. În absolut, oricât de greu mi-a fost, în toate disputele, uneori și după ani lungi de chin și meditații, am dat dreptate mereu Celuilalt. Oricine câștigă, în final, războaiele cu mine. Și, cu toate acestea, după fiecare bătălie pierdută, m-am simțit învingător.
Cât de greu a fost să realizaţi selecţia poemelor din volumele anterioare?
Până la dialogul cu dvs., până în acest moment, nu m-am gândit la asta. Brusc, îmi pare interesant procesul de selecție, modul în care am „operat” și întreaga problematică a „rescrierii” prin selecție. Nu-mi dau cu exactitate seama cât de greu mi-a fost, dar cred că am ținut cont – cu siguranță am ținut cont – de frecvența citării unui poem în cronici apărute în timp, de prezența acestora în diverse antologii colective din țară sau din străinătate… Da, îmi dau seama că l-am luat alături, din nou, pe celălalt.
„iată, şoarecele vorbeşte muntelui/ şi, iată, desfigurat şi ciung, caut/ cu neruşinare/ spre frumuseţe ca spre un drept/ al meu”. Şi de ce nu ar fi acesta un drept scăpat de sub judecata discriminărilor?
Nu-mi amintesc prea limpede, poate gândeam, atunci, la „măsura lucrurilor”… Sau pentru că Dostoievski, maestrul meu, proorocise că numai frumusețea va salva lumea, nu îndrăzneam să acced fără sacrificii sau fără jertfe la mântuire. Dvs. dați un sens mai adânc discriminării, sens la care, atunci când am scris aceste versuri, nu aveam acces. Oricum, nici acum nu pot înțelege frumusețea decât ca devenire, ca tânjire, ca tindere. Trebuie să recunosc totuși că acum frumusețea este, pentru mine, mai pământeană, mult mai aproape de posibil decât în studenție când am scris versurile pe care le-ați citat.
Există un loc în lume unde au loc minunile?
Una dintre minunile cu care am fost o vreme contemporan este existența lui Constantin Noica. Păstrez o carte poștală prin care mă invita la Păltiniș. Este dovada mea că minunile lasă urme pe pământ. O țin în bibliotecă. Acolo-i locul. Cred că, în viitor, istoria îi va face o atât de profundă dreptate încât va fi privit ca principalul nume al istoriei noastre din a doua jumătate a sec. al XX-lea. Deocamdată, nu suntem pregătiți să recunoaștem unicitatea sa profundă, nu putem încă accepta că a fost singurul care, coerent, a găsit formula uriașă de a se opune dictaturii prin cultură… Noi nici lui Kogălniceanu, deși i-am făcut statui, nu i-am „palpat” prestația încă… Așa cum Regele Carol I capătă, cu destulă repeziciune chiar, conturul adevărat în memoria noastră, la fel alte câteva figuri vor avea o devenire importantă: Maiorescu, Kogălniceanu și Constantin Noica.
Părintele prof. univ. dr. Constantin Galeriu a scris că „Dorin Popa a înţeles ce am înţeles şi eu: misterul răului”. Cum aţi avut acces la acesta?
Probabil chiar autoportretele pe care le-ați adus, la început, în dialogul nostru m-au condus către descifrarea acestui mister în egocentrism. Tot ele m-au condus și în apropierea minunatului părinte Galeriu, împreună cu care am reușit finalizarea unui prim volum de dialoguri (rămas, din păcate, singurul!) între 1992 și 1994, publicat, în 2002, la Editura Harisma („Cu Părintele Galeriu, de la Geneză la Apocalipsă”). Academicianul Sorin Dumitrescu m-a dus la duhovnicul său pe care-l iubea nesfârșit, filial – Părintele Galeriu. De fapt, părintele Galeriu era considerat preotul intelectualilor (sau Apostolul Bucureștiului, cum îl numea părintele Ilie Cleopa), fiind, în timp, duhovnicul unor nume cunoscute: Nicolae Steidhardt, Ioan Alexandru, Alexandru Paleologu, Sorin Dumitrescu, Ilie Cleopa, H.R. Patapievici și, firește, mulți alții. Părintele Galeriu a fost o altă minune în viața mea, ca și Constantin Noica, amândoi purtători de nesfârșite frumuseți.
Istoriei care pare să ameninţe, ce-i opuneţi?
Mai mult sunt atras de istoria care, așa cum spuneți, amenință, decât de dorința de a mă opune. Până în 1989, pentru mine istoria era doar în cărți, doar în bibliotecă, priveam cu ochii bine închiși la istoria zilelor mele. Nu știam cum arată un pașaport, nu văzusem un dolar și Coca-Cola credeam că e o băutură pe bază de cocaină. Între mine și Bulgaria se așternea infinitul, iar Parisul nu se zărea deloc, era numai în Balzac. Așadar, în 1990, eram perfect nepregătit pentru a înțelege istoria pe care o trăiam, de aceea mă agitam cu aplomb.
Frumusețea de care vorbește Dostoievski îmi este astăzi mai aproape, iar istoriei nu-i pot opune decât identitatea mea (cu care a debutat dialogul nostru).
Excelent interviul, destept, memorabil adesea.
un interviu care si transmite ceva, are un mesaj, nu e doar vorbarie! felicitari realizatorilor!
dorin popa are, la nivel de limbaj, o exprimare diferita fata de ce gasim indeobste in presa noastra. si intrebarile par sa fi fost atent cumpanite si adecvate, intre cei doi parca se realizeaza o adevarata intalnire intelectuala.
si eu simt ca locul lui noica este unul de prim-plan in cultura noastra si cred ca doar zgomotul de acum din societate il face mai putin vizibil. linia noica in cultura romaneasca nu este nici pe departe epuizata.
Nici ca se putea spune mai bine…pana si de „paradisurile artificiale” ne-am dezgolit, devorandu-le abuziv.
Replica despre Noica este neclara, creeaza confuzie cititorului, mai degraba o capcana subtila pentru a fi de acord cu scriitorul. Acest „poate fi” n-are ce cauta in jurnalism, ori este, ori nu este. Din punctul unora de vedere cred ca este, din punctul altora de vedere (printre care ma includ si eu) e o exagerare poetica, avand probabil la baza inclinatia autorului spre opera si ideile lui Noica. Caci, sa nu uitam fratilor, in sec al XX-lea avem doi nominalizati la premiul Nobel pentru literatura: Lucian Blaga si Nichita Stanescu. Ori, atunci, sa fim seriosi, eu unul, cel putin, nu ma las dus de val, cu toate ca recunosc valoarea epistemica a personalitatii lui Noica din acea vreme. De altfel, si Tutea era asemenea lui si Radu Gir si Ernst Bernea si atatia alti martiri care au murit in inchisorile comuniste si despre opera carora nu s-a mai putut afla nimic sau foarte putine. Doar ca Noica a avut norocul unei „mai mari libertati” daca se poate spune asa, in sensul ca nu era urmarit, insa era mai putin persecutat ca altii. Pe langa asta, din punctul meu de vedere, a fost mai rafinat in idei, mai deschis ca fire, si, deci, mai curtat de intelectualii vremii. Sa nu uitam de Paunescu care il „venera” si el, avand legaturi puternice in acelasi timp cu puterea dictatoriala, cu alte cuvinte Noica avea un adapost mai solid ca altii, ceva mai multa protectie.
Nici ca se putea spune mai bine…pana si de “paradisurile artificiale” ne-am dezgolit, devorandu-le abuziv.
Pentru Moris
Ma bucur ca sunteti interesat de numele lui Noica, numai ca aduceti in discutie prea multe variabile, care, desi doriti contrariul, nu limpezesc deloc imaginea unui posibil model cultural.
Deocamdata, putem privi cu folos catre modelul intruchipat de Constantin Noica, ne putem bucura de cartile sale, reeditate constant si cu profesionalism, de vitalitatea acestora si de faptul ca putem dialoga cu amenitate despre o personalitate care sporeste aproape neasteptat cimpul cultural romanesc, nu in opozitie, ci impreuna cu alte posibile modele.
dorin popa
Foarte bun interviu.
Fermecator paradox,ideea aceasta a condamnarii la identitate.Imi aminteste intr-o mica masura de Sartre,de ideea condamnarii la libertate.Dupa umila mea parere,domnul Dorin Popa surprinde fantastic(chiar titlul convorbirii) ADN-ul poetului,scriitorului,revelandu-i unicitatea sa;acesta care-si dedica destinul sau cunoasterii si explorarii frumusetii sinelui intre anihilarea de sine si exacerbarea personalitatii.
Tot ceea ce nu-i literatura,filosofie sau introspectie este timp pierdut.De aceea pot sa zic ca domnul Popa se ridica deasupra unei simple biografii istorice.
Noica perfect diagnosticat,in ciuda unei anumite subiectivitati a opiniei.Timpurile actuale ne-au atrofiat receptaculii pentru a-i putea patrunde eroismul sau cultural si promova cum se cuvine .Sunt de acord ca mai devreme sau mai tarziu ne vom intoarce la Noica ca niste fii risipitori ai culturii.
Domnul Dorin Popa a lansat un pariu de vizionar.Eu ma prind in el.
Mi-a placut finalul convorbirii.Moralizator pentru o intreaga generatie.Si nu doar de scriitori.
Cu adevarat plin de o placuta intelegere este mesajul dvs., Sorin de la Galati.
Asumarea culturii este, in cazul dvs., o camasa de fiecare zi si nu o haina purtata ocazional, cu ostentatie.
Ar fi mai suportabila existenta noastra, daca, mai des, am avea parte de atitudini vadit interesate de faptele profund culturale, de la noi si de aiurea, asa cum se arata a fi interventia dvs.
M-as bucura sa raminem in legatura.
Felicitari, atit celui care raspunde, cit si celei care intreaba! Cu acordul ambelor parti, voi reproduce convorbirea in ‘Cronica veche’, intrucit merita a fi cunoscuta de cit mai multi cititori.
Dorin, dragul meu coleg din presa studentească,
Te-am redescoperit, pentru a nu ştiu câta oară.
Nu pot să nu mă întorc în timp, fiindcă altfel n-am avea prezentul.
Parcă mai ieri mergeam –studenţi fiind– în Ţicău la Bojdeuca lui Creangă, la Timişoara sau Cluj; parcă mai ieri eram prezenţi la Colocviul Naţional de Poezie, parcă mai ieri făceam poze lângă sediul Convorbirilor literare din Iaşi, nu singuri. I După terminarea studenţiei, deseori când veneam prin Iaşi, vedeam afişele cu ,,Timpul’’, revistă căreia îi era ataşat numele tău, printre iniţiatori.
Te-am redescoperit, după cum mai spuneam, de data asta şi prin intermediul d-nei Andra Rotaru, în Agenţia de Carte, dar şi după ce am citit ,,Povestea mea: alia avatar”. Eu, după cum ştii, nu sunt creator de poezie, ci doar ,,consumator’’, de aceea trebuie să-mi arăt admiraţia pentru ce creezi, graţie şi părerilor unor nume ale literaturii şi criticii literare româneşti. Îi amintesc doar pe Alexandru Zub, Costantin Ciopraga, părintele Constantin Galeriu. Zecile de premii literare primite de tine se adaugă, dacă mai era nevoie, aprecierilor scrierilor tale, întregindu-mi convingerea pe care am mai prezentat-o: eşti şi vei fi poetul.
Reunirea poeziilor tale în ,Povestea mea: alia avatar” se doreşte să fie, dacă am înţeles eu bine, o regăsire într-un fel de autoportret.
Toată preţuirea pentru ce faci!
Mihai
P.S. Scuză-mi te rog,concizia, dar sunt marcat de mail-ul abia primit de la un fost coleg de liceu, coleg aflat într-o situaţie critică.
Pentru mine, poate, transcriu spusele colegului meu, dar şi răspunsul, fiind vorba de viaţă şi de…
,,Buna seara, prieteni,
Va multumesc pentru mesaje, nu v-am mai raspuns pt. ca nu am net pe mobil si in ultima perioada am fost prin spital, am carotida dreapta, care alimenteaza creierul, infundata cu 95%, boala se numeste stenoza carotiana. In Iasi mi s-a propus interventia cu stend, care ma costa vreo 2500 de euro (bani pe care nu-i aveam, am datorii de vreo 1000 de euro), am citit pe net ca nu este recomandata, am sanse mai mari sa fac accident vascular cerebral fata de operatia clasica de desfundare a vasului infundat prin operaratie.
Dupa medicul neurolog as mai avea vreo 10 zile, incerc o operatie in Bucuresti prin nevasta unui fost coleg de liceu, nu stiu cat de ocupat este chirurgul lor (un spital militar din padurea Balotesti).
Nu am teama de moarte, singurul regret este ca nu o sa pot s-o aduc pe Ondina de la scoala si sa-i ofer dejunul preparat de mine, dar timpul le rezolva pe toate.
Pe curand,
Dan L.’’
,,Bună, (nu ştiu cât de bună ar putea fi pentru tine), Dan!
Îmi pare rău că în ultima vreme s-a întrerupt dialogul nostru, din finalulul de an 2011.
Zguduitor, altfel nu pot numi scurtul tău mesaj, neaşteptat în esenţa lui. Trecând (să zicem), peste detaliile strict medicale, peste deficitul tău bănesc de 3.500 euro, mă opresc – vrând-nevrând, la ultimul tău gând din mesaj, care se duce spre Ondina, fetiţa ta.
În deşertăciunea (poate), şi micimea dorinţelor noastre, visăm la măriri, la case, la maşini, la recunoaşterea valorii noastre intrinseci, la evadări spre ţărmuri exotice, nepreţuind minimul firesc, dăruit nouă de obişnuit: sănătatea, căldura prezenţei apropiaţilor, lumina soarelui, verdele întinderilor vaste, evadarea în existenţă – prin citit şi scris. Tu îţi doreşti doar, înaintea expirării sentinţei de 10 zile acordate de medici, să-ţi mai poţi duce la şcoală fetiţa, să-i mai poţi pregăti micul dejun, iar în plan secund speri la o posibilă operaţie riscantă, care te-ar putea reapropia de normal.
Ce să mai zic, Dan? Că-ţi doresc să treci uşor peste ce te aşteaptă, că-ţi vreau sănătate, după ce ne-am redescoperit ? Ar fi prea banal, şi prea puţin.
Îţi urez să-ţi fie BINE !
Mihai’’
Ar putea sa fie, greu sa cuantificam totusi starea de coplesire.Noica era un fenomen in orice caz. Un filozof care se lasa citit aparent usor.Si poezia filozofiei lui.Mi se face dor sa recitesc. Acum, mi-am propus sa citesc / recitesc Miller, Borges…Poate acolo voi gasi un autoportret in absenta oglinzii…
Felicitari domnule profesor! La cat mai multe si fructuoase realizari!
Un interviu reusit, din punctul meu de vedere. A reusit sa imi capteze atentia pentru o lectura atenta si completa, iar pentru mine acesta este lucrul cel mai important. Despre „Povestea mea-Alia Avatar” pot sa spun ca este o carte ce merita un loc in biblioteca personala a fiecarui student de la Jurnalism, si nu numai ( iar aici vorbesc din postura de posesor al cartii) . Am citit poezii de suflet si interviuri interesante, realizate cu profesionalism si profesionisti de la care avem mule de invatat.
Sincere felicitari!
Domnul Dorin Popa surpride ca de fiecare dată. Încă o dată acad. Alexandru Zub a avut dreptate când a susținut că „Cine vrea să-l cunoască în adevăr pe Dorin Popa se poate înşela pornind de la personajul care se mişcă printre noi.”. Dacă inițial am descoperit o față a poetului prin poeziile sale, acest interviu parcă scoate la suprafață și mai mult din personalitatea lui complexă. Aici este și meritul domnișoarei Andra Rotaru. Se vede că atunci când vine vorba despre Dorin Popa acesta este foarte bine pregătită. Se spune că pentru a obține un interviu reușit trebuie să adresezi întrebări care nu și-au găsit încă răspunsul. Pot spune că intrebările sunt foarte bine alese și foarte interesante. Și că tot veni vorba de răspunsuri apreciez foarte mult că domnul Dorin Popa nu este „zgârcit” în privința lor, iar de cele mai multe ori revine la întrebări anterioare, vrând oarecum să se facă înțeles. Ceea ce este de apreciat la un poet, care de multe ori este marginalizat, doar din cauză că nu este înțeles.
„Inca nu am plecat / tu ma astepti deja” este cea mai frumoasa si mai trista metafora a iubirii. Poezia sa e într-adevar ca o „rană deschisă”, dar e o rană care n-ai vrea sa se vindece.
Oana, ati vazut filmul dedicat catelululi Hachi, cu un actor minunat, Richard Gere ? Hachi da si titlul versurilor citate de catre dvs.
Ma bucur ca don’ Nicu va republica acest interviu care te provoaca la meditatie si nu iti impune nimic in revista Cronica veche. Voi merge la Galeria Dana de pe strada Lapusneanu din Iasi sa iau revista. Astazi, don’ Nicu a publicat in Ziarul de Iasi un articol patrunzator – Avatarurile lui Dorin Popa: http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/avatarurile-lui-dorin~ni8a9j
Multumesc pentru mesaj. Inca nu am vazut povestea lui Hachi. In mintea mea am atribuit versurile respective unei alte iubiri.
cred ca este un interviu interesant, care deschide dialogul de idei. l-am citit in alta parte, initial (http://dialoguriinvirtual.blogspot.com/2012/03/condamnati-fiind-la-identitate-suntem.html), nu am stiu ca aici a fost publicat, de fapt. felicitari!
interviul acesta merge cu precizie la ceea ce intereseaza in viata intelectuala
si as dori sa citesc mai multe conversatii cu Dorin Popa.
EXCELENT DORIN,CONGRATULATIONS…
BLEESINGS,
Profesorul Alexandru Zub, iata ca ma sustine pana dincolo de vremuri in a-l aprecia pe Dorin Popa. Pai, doar amandoi i-am fost studenti, avem aceasta nepretuita onoare. Asta desi, nu am impartasit cu distinsul academician aceste pareri. Dar se pare ca va trebui sa definim un fel de comunicare pe care nu o stiu defini. Ori poate e pentru ca nu-l cunoastem niciodata destul pe Dorin Popa.
Oricum, ma hranesc si acum de la (mare) distanta, spatiala si temporala cu scrisul lui Dorin Popa
Multumesc foarte mult, dragă domnule Teo Popescu!
Si eu îmi amintesc foarte des de perioada în care am fost colegi
la Master Jurnalism, iar domnul ALEZANDRU ZUB ne-a bucurat cu cele
mai frumoase cursuri!
Vă mulțumesc onorat că va amintiti de mine!