În plină vară ne dăm întâlnire… și dialogul nostru se înfiripă.
Îi citesc un fragment dintr-o însemnare a mea.
Am imaginea unei scoici… O țin în mână… mă uit la ea. Tocmai ce am scos-o din apa mării… are încă alge pe ea… O scoică ce nu a stat în apa adâncă a mării… a stat aproape de mal. Nici apă, nici uscat… Un continuu du-te-vino. Scoica asta a suferit… Nu a avut liniște niciodată. Apa mării nu a iertat-o. Așa a fost să fie… o scoică-națiune. Plasată la marginea istoriei… O istorie neiertătoare, ca și apa mării, continuă, agresivă, de cele mai multe ori învârtoșată pe această scoică neștiutoare în a-și găsi un loc mai ca lumea.
Dan Puric: Îmi place imaginea. Mă gândeam în timp ce citeai că niciodată un bărbat din țara asta nu va fi în stare să sesizeze ceea ce ai sesizat tu. În sensul că toate bunele înfăptuiri ale bărbatului se realizează prin sprijinul femeii pe care el o are în preajmă, în sensul unei percepții absolute. Scoica asta nu poate fi văzută de un bărbat. Ea aparține unei anumite zone de sensibilitate. Scoica asta care nu se află nici în apă, nici pe uscatul care este în bătaia tuturor răutăților, în calea tuturor intemperiilor așa cum zicea Noica. Imaginea aceasta arată un singur lucru: puterea și slăbiciunea femeii deopotrivă. Puterea de a vedea și a înțelege totul; slăbiciunea de a cere ajutorul. Dar ajutorul antrenează, dacă îmi permiteți să adaug, sângerarea continuă a scoicii,care face perle, pe care valurile, însă i le fură. Asta-i tot.
Otilia Sîrbu: Mulțumesc. O primă întrebare. Am un citat care spune așa „Eu nu reprezint o conștiință.Eu sunt un caz aparte”…
D.P: Ați citat dintr-un interviu mai vechi al meu.
O.S: Așa este. Vă definiți aici într-un mod foarte îndrăzneț. Luând definiția ca atare, vă asumați faptul că, având un atare statut, loviți pur și simplu în cei care merită asta. Oamenii au nevoie de cazuri de conștiință, mai puțin de cazuri aparte. Așa se vor trezi mai ușor, pentru că vor avea un exemplu de urmat. De aici până la statutul de tribun mai este doar un pas, domnule Dan Puric. Dar vă asumați acest pas?
D. P.: Am să vă răspund cinstit, sufletește, așa cum o fac întotdeauna. În momentul în care eu am avut un astfel de răspuns, cred că am găsit dezlegarea. Fără excese teologice sau teoretice, pot să-mi văd dimensiunile. În ce sens ? Există într-o Evanghelie… „Evanghelie” nu este altceva decât „Vestea cea bună”…?! – o realitate pe care Iisus o comunică apostolilor. El zice foarte clar “V-am dat puterea să scoateți duhurile rele din oameni “, “V-am dat puterea să îi judecați“, “V-am dat puterea să îi inviați și pe morți“, “Numai în calea ticălosului să nu vă duceți “. Dar El se duce. EL se duce și stă de vorbă cu fariseii, cu vameșii, cu prostituatele. De cîte ori am încălcat sfatul acesta, am pățit-o. Și atunci mi-am dat seama că există o putere, fantastică, unică, irepetabilă. Numai Iisus avea puterea aceasta, de a sta în calea ticălosului. România e o țară ticăloșită. Eu nu pot sta în calea ticăloșilor. Eu pot să stau în fața poporului român și să-i dau inimă. Și atunci a trebuit să-mi identific limitele și să-mi identific rolul. În timp ce eu dau interviul, pe internet circulă zvonul cum că eu am făcut evaziune fiscală cu cărțile pe care le aveți pe masă. Despre cine e vorba ? De „Academia Cațavencu”. Este stimulat partidul general să se ocupe de cazul Dan Puric. Cum să stau eu în fața ticăloșilor? Într-o țară normală, eu ar trebui să iau măsuri legale. Noi nu avem acest sistem legislativ. Totul este o improvizație cumplită. Eu nu o să le răspund. Eu îi las. I-am lăsat de mai multe ori. I-am lăsat și atunci când au spus că am furat banii de la Aiud și când au spus că fiul meu cerșește în Piața Romană. De ce îi las? Fiindcă nu stau în calea ticăloșilor. În schimb ceea ce nu o să las din mână este credința mea în acest neam. Și atunci m-am gândit să trăiesc afirmativ pe acest pământ. Nu mai am timp să mă ocup de lucruri de genul acesta. Se spune așa în filosofia chineză: „Bradule, ce ai căutat pe vârf de munte ? De aceea ai fost tăiat!” În Evanghelie se zice așa : „Nu ține lumina sub obroc! De-asta ți-a fost dată, ca să luminezi”. Deocamdată eu sunt brad și nu trebuie să fiu pe vârf de munte. Când voi fi lumină, o să ies de sub obroc. Dar vă dați seama că ăștia mă fugăresc, că mă taie în condiția mea de brad, vă dați seama ce mi se va întâmpla când voi fi lumină? Dacă voi ajunge în situația de a fi lumină! În acest caz, cunoscându-mi limitele, dar cunoscându-mi și vocația, vreau să iau modest (nu îmi place cuvântul acesta, e ipocrit) totul în dimensiunea pe care mi-a dat-o Dumnezeu. Știu cât pot să fac. Am fost scanat că aș fi de extremă dreapta, că fac parte din nu știu ce grupare. Acești bieți oameni care mă atacă nu sunt obișnuiți cu ceea ce înseamnă condiți de om liber. Ei nu pot concepe că sunt un om liber care gândește.
O.S.: Nu mă voi despărți de acest cuvânt, conștiință.Îl țin aproape. Mă îndrept acum spre Dan Puric actorul. E un rol pe care l-ați jucat între anii 2000-2004, pe scena Teatrului Național. Rolul lui Eminescu în piesa Și mai potoliți-l pe Eminescu, de Cristian Tiberiu Popescu, în regia lui Grigore Gonța.
În ultimii ani au apărut niște ființe minuscule care au hotărât că Eminescu, nefiind o conștiință, nefiind mare lucru de numele lui, ar trebui „potolit”. Am un fragment din această piesă : „ … luați numele meu și faceți-l nume de ocară, luați timpul meu, ucideți-l și pângăriți-l, dacă vă e cu trebuință, și atunci veți ști că eu m-am lăsat vouă cu bunăvointă, ca răul meu să se facă binele vostru …“ Toată această declarație de iubire, în fond, se sincronizează cu tot ce a făptuit poetul nostru, cu crezul dumneavoastră existențial, al arderii interioare. Deci, mai poate fi Eminescu un reper astăzi? Coincide cu reperul de acum 100 sau 50 de ani ?
D.P.: Numai faptul că ne punem întrebarea arată în ce stare critică suntem. Eminescu nu e o stare de întrebare. Cu Eminescu când te întâlnești în viață ai certitudinea că te întâlnești cu esența României. Mircea Eliade spunea că dacă poporul acesta ar dispărea după o calamitate, dar ar rămâne o singură carte de Eminescu, civilizațiile ar afla cine suntem noi.
O.S.: Schimbând firul discuţiei, aţi evocat-o într-una dintre cărţi pe bunica dumneavoastră. Este un exemplu de verticalitate umană. Nu e singurul. Însă are ceva cu totul aparte. E multă iubire în descrierea acestui personaj, acestei doamne speciale, acestui „ciob de demnitate creștină“ . Îi ura pe comuniști și pe toți cei asemeni lor, pe cei lipsiți de valorile autentice umane. Se poate concepe un roman, o lucrare în jurul acestui personaj simbolic, îi reprezintă pe mulți. Coagulează totul în jurul ei bunica dumneavoastră. Spuneți la un moment dat că „ea mi-a transmis credinţa prin contagiune, prin contaminare. Căci creștinismul așa merge. Trebuie să vezi modelul,verticala“ . Și dacă nu vezi, dacă nu ai acest model? Cine și-l asumă? Cine și-l atribuie în ideea verticalizării noastre ca popor?
D.P.: Soarta unei glume nu depinde de gura care o spune ci de urechile care o ascultă. Problema este că unii oameni nu văd de când se nasc până mor, iar alții văd. Eu, de exemplu, ce-am văzut? Aveam vreo șase ani și, într-o noapte de Paști, bunica m-a luat la biserică. Nici nu știam bine ce e Paștele. Știu că m-a luat de mână și m-a băgat în înghesuiala aia de babe, de moși, de femei. Știu că eram băgat în spatele unuia, cu geanta altuia în cap. Și în aglomerația aia am auzit că se dă Lumină și în același timp am văzut că ia foc părul cucoanei din fața mea. Din greșală bunica i-a atins părul.”Mămăică, stinge lumânarea, i-ai dat foc lui tanti“. „Nu pot mamă , că e Lumină sfântă”. Nu a stins lumânarea, a stins părul cucoanei. După care victima și călăul s-au împrietenit și în noaptea aia de Paști, între cele două femei în vârstă, care țineau cu mânuțele lor mlădițe de vlagă și de viață tristă, lumânările deasupra capului meu au început să zboare niște povești cutremurătoare despre neam. Au început să spună despre iubiții lor care nu s-au mai întors de pe front, despre soțul care a făcut pușcărie. Se crispase aerul în jur pentru că se uitau în stânga, în dreapta fără să utilizeze cuvântul „comunism”. Lumina aia sfântă începuse să își facă datoria, căci în preajma celor două lumânări se declanșase o istorie a nemului spusă în șoaptă de două femei pătimite. Ocazie după aceea nemaiîntlnită timp de douăzeci de ani în manuale. Mai mult decât atât, bunica mi-a atras atenția, la reîntoarcerea spre casă, să am grijă să nu mi se stingă lumânarea. Aveam certitudinea că lumina aceea e inima lui Hristos și că dacă se stinge eu sunt responsabil de moartea Lui. Și atunci s-a întâmplat un lucru groaznic: i s-a stins lumânarea bunicii. Ce se întâmplă ? Până la urmă, a luat focul de la mine. Apoi, am văzut și alți oameni care au venit la mine, luând lumină. M-am simțit foarte mândru. După treizeci și cinci de ani, la sfârşitul unei conferințe pe care am ţinut-o la Turnu-Severin, a venit la mine o bătrânică cu ochii în lacrimi. Mi-a spus: „Domnule Puric pentru mine sunteți ca o lumânare”. ”Mulțumesc,sărut-mâna !” „Stați puțin, nu ați înțeles. Lumânarea e mai prețioasă decât farul. Luminează pe întuneric, ne luminează sufletul, ne luminează pe dinăuntru”.
Atunci în jurul bunicii și în jurul întâmplării – lângă o femeie care avea un anumit fel de viață, fără să facă nici un fel de concesie unei realități istorice și care te contamina cu un astfel de comportament – a fost șansa vieții mele. După întâlnirea cu bunica mea, a urmat un proces de reeducare. A fost întâlnirea cu mama, cu tata, cu niște oameni speciali. Ce era România decât un ghetou nenorocit, de muncă forțată? Iar acum nu este decât o colonie dezagregată de orice identitate. Bunica a fost cu totul altceva. Ea era coagula. Când făcea parastase, parcă punea masa pentru vii. Ea nu făcea caz din așa ceva. Era totul atât de firesc. Un matriarhat de genul acesta ne-ar salva pe noi românii, în sensul că femeile sunt absolute în dragoste, ele nu sunt relative. Un bărbat poate să fie foarte rău contaminat de o ideologie. Iată ce s-a întâmplat. O femeie nu dă sân copilului în funcție de ideologia respectivă. Ideologiile nu sunt bune, fiindcă nu au mamă. Poporul acesta trebuie să aibă mamă. Iar mama lui poate să fie fiecare femeie care își asumă însărcinarea de a creşte un copil acum, dăruindu-i dragostea sa absolută. Astfel se poate reface această celulă, familia, căminul. Din această cauză vor să distrugă familia, comportamentul nutural al femeii: ca nepoții viitori să nu mai aibă o asemenea bunică.
O.S.: Un citat din cartea dumneavoastră Omul frumos … „Bătrânul tată nu răspundea nimic, privea cu durere senină prin fereastra blocului în care stătea ca un vultur țintuit într-o colivie, căruia dușmanii îi confiscaseră zborul, dar nu şi libertatea iubirii”. Trist, foarte trist. Extrapolând, putem vorbi la nivel naţional despre tristeţe, despre această confiscare a libertăţii. Mai puţin confiscarea iubirii, care este esenţa umană.
D.P. : Ei nu pot să confisce totul. Intr-o emisiune televizată a apărut o cucoană care, citându-i pe specialiştii britanici, a spus că iubirea ţine doi ani. M-am uitat la ea şi m-am gândit că nu am ce să-i spun. La noi s-a petrecut un fenomen special. Doi tineri s-au întâlnit într-un parc şi abia au putut să-şi spună unul altuia te iubesc. A doua zi a venit o dubă. L-a luat iar ea l-a aşteptat toată viaţa. Nici nu s-a mai măritat, nu a făcut copii, şi-a distrus viaţa. Cum vă explicaţi fenomenul acesta de iubire absolută? La Sighet, avem o celulă dedicată femeilor martire. Începând cu Elisabeta Rizea. Ea era femeia româncă tipică. Nu ţoapa de azi e femeia româncă tipică. Acolo în aşteptarea femeii, a bărbatului din puşcărie, sau din Bărăgan, sau din domiciuliul forţat, sau de la canal, fără să ştie unul dealtul. Îmi puteţi defini hormonul care a dus la această aşteptare? Nu putem fi cuantificaţi.
O.S.: Un alt citat care vă aparţine are următorul conţinut: „Aşa cum suntem noi mai amărâţi există aici multă candoare, tandreţe şi mai ales setea aceasta pentru lucruri echilibrate”. Cu voia dumneavoastră, aş împărţi această afirmaţie în două. Unde în lumea aceasta se mai probează aceste date ale noastre? Dacă avem o aşa apetenţă pentru lucruri echilibrate, dacă suntem aşa de duioşi, de candizi, de ce atâta dezechilibru în noi, în datele nostre existențiale?
D.P.: Există un dezechilibru de import. Astăzi suntem dezechilibrați, dar noi nu am dezechilibrat pe nimeni. Nu există un monopol al sentimentului frumos. Omul occidental, fratele occidental, dacă nu ar fi avut în inima lui acest sentiment al frumosului nu ar fi făcut această cultură,această civilizație. Altceva e diferit. Cinismul omului politic occidental care este cu totul altceva, este o altă lume. Este vorba și de șansa lor – şansă pe care noi nu am avut-o. Eu nu vorbesc de România de suprafață. Eu vorbesc de România profundă. România de suprafață se bate pe un kil de zahăr și ulei, și este invitată repetitiv la televizor. România de astăzi se dezbracă la Mall, în costum de baie, ca să i se facă o facilitare de preț. E un paradox. Dacă în 1990 românilo li s-ar fi cerut asta, nu se dezbrăca nici unul. De unde rezultă că ne-am erodat demnitatea în 20 de ani. Există o patologie pe care noi o importăm. Există voci străine care au început să ne marcheze. Dezechilibrele nu sunt specifice unui popor care în toate manifestările lui a fost un popor echilibrat. O dovadă a dezechilibrului și perversității politicii occidentale este multiculturalitatea. Nu vii în Dobrogea, care este polul cosmopolit al Europei, unde sunt 16-18 etnii ce trăiesc într-un firesc, într-un metabolism și o fiziologie perfecte, să le vorbești tu de multiculturalitate. Într-o carte fundamentală a lui George Manu, una din marile conștiințe ale acestei țări, se arăta cum sistemul bolșevic va dezagrega naţiunea română. Ca și acum. Vor agita minoritățile. Noi, românii nu am făcut niciodată judecăți absolute. Noi am fost creștini. Eu trebuie să primesc un expres occidental care să mă învețe cum să îi tratez pe romi? Occidentului i-au trebuit douăzeci de ani ca să înțeleagă că poporul acesta e sfânt. Cu aceiași țigani care sunt mai mult sau mai puțin agresivi, noi am coabitat. Românul cu toate etniile alături nu a avutnici isteria religioasă, nici isteria etniilor.
O.S.: Definiți, vă rog, iubirea în termenii cei mai apropiați sufletului dumneavoastră. Am urmărit în declarațiile dumneavoastră cum o definiți, ce conotații îi oferiți. Ce nu înțeleg? De ce nu faceți, poate mi-a scăpat, nici o referință la iubirea bărbatului pentru femeia lui?
D.P.: Un scriitor român mi-a spus despre cărțile mele că ele sunt mai întâi citite de femei și apoi date bărbaților acestora. Tot el mi-a spus că (eu nefiind scriitor ci doar o improvizație de disperare) m-am preocupat în mod special de sufletul femeii. Noi, în literatura noastră nu avem aceeași preocupare cum au rușii. Tolstoi, Cehov. La noi, femeia este neglijată. În mare parte. Sigur, este Eminescu, care este tulburător. Cum este dragostea bărbatului pentru femeia lui? Eu aș da exemple care m-au marcat, în care m-am recunoscut. Într-un stil epistolar care greu a apărut la lumină, ne-a fost înfăţişată iubirea dintre Eminescu și Veronica Micle. El i se adresează cu „Am să-ți plătesc eu pensia și ceea ce mi-ai mai cerut. Spune-mi de ce mai ai nevoie. Al tău,Emin.„ Nu poți să crezi că omul acesta a scris Luceafărul. Ba da, tocmai prin acuratețea cu care s-a angajat să o ajute material pentru iubita lui. ”Dragul meu Emin, nu mai fac față. Dacă poți, răspunde”. Și Emin răspunde. Îmi aduc aminte de o remarcă injustă a lui Călinescu, care găsește acest dimuntiv, ușor dulceag. Domnul George Călinescu, cu toată autoritatea lui, se înșeală. Când iubești pe cineva nu îl strigi după buletin. Diminutivul nu face parte din dulcegărie, ci din actul de dragoste. Este un apelativ care pleacă din suflet. Noi românii avem multe diminutive, fiindcă îmblânzim viața. La noi diavolul este Aghiuță. Felul total în care un bărbat își iubește femeia l-am văzut în scrisorile lui Heinek către Marieta Sadova. Un armean român. Acolo vezi, în stilul epistolar, iubirea de la distanță, grija și un fel tandru din care reies respectul și aprecierea pentru femeie. Lucrurile de alcov,sexuale sunt conținute. Nu sunt în prim plan, ca la Freud. La el, în prim plan este aprecierea pentru ea. Una din cele mai tulburătoare povești de dragoste pe care mi-a fost dat să o ascult vreodată a fost spusă desavantul George Manu, asistentul Mariei Curie. A murit şi el la Aiud.Nu am știut că acum câțiva ani, o mare cercetătoare din Franța, tot în domeniul razelor gama, la 80 și ceva de ani, a cerut să fie înmormântată în România. A venit la Aiud. Vroia să știe locul unde a murit el. Nu i-a fost găsită nici macăr o pereche de ochelari. A ținut să fie înmormântată la Bârsana. A refuzat să dea orice dată, însă purta cu ea fotografia lui. Nu cred că putem vorbi de un puseu adolescentin (deși nici acela nu e de ignorat). Aici e vorba de o temeinicie a dragostei. Să păstrezi iubirea la nivel de icoană. Veronica Micle, după moartea lui M. Eminescu, a cerut de la doctor, cu o motivație anume, mai mult arsenic și a murit. Ce am învățat eu de la Mihai Eminescu? Am învățat să mor! ”Nu credeam să învăț a muri vreodată…” Nu poate fi tradus nici în engleză, nici în franceză, în nici o limbă. Nu ai cum. Eminescu când a făcut limba română, nu a explicat-o. I-a murit taina. Limba română e ca o iubită. Este o imponderabilă. Intrebare: de ce iubești limba română? Fiindcă are ochii albaștri. Fugi de aici – o să spună unii! Asta la OTV, la Tabu!… Don Quijote nu trăiește nebunia lui Hamlet care își calcă până și dragostea lui în picioare, ci el trăiește eminamente creștinește și spune: Iubita visurilor mele, adu-mi te rog o cană cu vin. Iar femeia aceea schilodită social, Dulcinea lui, îi răspunde că ea nu este iubita lui, ci doar o hangiță oarecare. El însă îi redă ceea ce ea pierduse. Don Quijote vorbește extraordinar de convingător despre ceea ce tu poți să devii ca femeie.
O.S.: După întâlnirile pe care le aveți cu sufletul românesc în esența lui, după conferințe, ce simțiți? M-am gândit deseori la acest aspect. Cât sunteți de obosit, ce drame și ce bucurii vă străbat sufletul?
D.P. : Am o ceea ce aş numi dulce oboseală. E oboseala cea bună, cum spun duhovnicii. Sunt și tristeți bune, sunt tristețile care îți creează salturi în omenie. Sunt și tristeți care te deznădăjduiesc. E întâlnirea cu niște suflete care își caută un catarg. Nu ai voie să minți. Să creezi himere. Sufletul îți tresare.Vorbeam de iubire într-o conferinţă la Baia Mare.La un moment dat m-am oprit și i-am rugat să vorbim împreună. Erau peste trei sute de persoane cei care se aflau în teatru în acel moment și alte trei sute care aşteptau afară. Urmăreau totul pe un ecran în ploaie. Ăsta da popor.
O.S.: Care din părțile zilei sunt preferatele lui Dan Puric? Dacă există o astfel de constantă… Aş vreau să marcăm și dimensiunea asta a dumneavoastră. Dan Puric este şi el o ființă, se raportează la existențial…
D.P.: Am momente, segmente, secvenţe. Mă trezesc și mă antrenez și antrenamentul meu este o rugă. In care mă văd și îmi descopăr corpul. Știu că acest corp nu va mai fi. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru că este și nu va mai fi, și atunci mă întâlnesc cu mine. Am momente când citesc o carte care mă cutremură, de mărturii din închisori, din martirajul acestui neam. Când mă gândesc ce popor fantastic avem în spate, mă cutremur. Îmi dă o forță fantastică. Am momente rare când mă întâlnesc cu oameni care nu mă mai pândesc atunci când vorbesc, ca și în cazul de față. Mă deschid sufletește și asta după părerea mea este un privilegiu. Am momente când mă întâlnesc cu o gingășie, cu o înțelegere de nedescris pe care mi le oferă soția. În sensul că mă știe, mă înțelege și nu spune nimic. Sau că ne întâlnim și vorbim pe aceeași undă. Și momente în care mă hrănesc din ceea ce înseamnă întelepciunea feminină. Momente când sunt cu trupa și știu că am copii tineri care mă ascultă. Momente când am vise extraordinare și mă rup de cotidian. Momente când sunt pe stradă și sunt răpit de câte o amintire dureroasă. Momente când văd de la distanță o pensionară și am sentimentul că e mama e, că mama mai trăiește. Sau de tata îmi amintesc. O ploaie fantastică și mirosul ierbii îmi aduc aminte de copilărie. Viața plapită, freamătă. Nu știi asta, dar simți deodată cum răsare, cum îți ţâşneşte brusc din suflet. În rest, am o mare decepție. O mare de tristețe. Dacă nu aș fi avut corabia asta care e nădejdea în Dumnezeu, de mult mă înecam.
Otilia SÎRBU
