Strămutarea
Nu ştiu dacă viaţa e în altă parte, dar, cu siguranţă, nu e aici.
În 1984, în februarie, Mircea Nedelciu m-a luat de o aripă şi m-a dus cu el pe Uranus. Era în perioada în care buldozerele pregăteau apariţia capodoperei de pe dealul artificial, feuda poporului din capul conducătorului. Oamenii încărcau în bocceluţe, în maşini, în taxiuri, iar buldozerele ştergeau locul. Faţa locului era, fireşte, umflată.
Cînd am ajuns, mai era o singură casă în picioare, casa lui Alice Botez. Pentru cei care nu ştiu, Alice Botez, care pe atunci avea şaptezeci de ani, a fost şi scriitoare, printre altele. Cît a putut, s-a împotrivit strămutării. Refuza să plece, pur şi simplu. Ce dacă moare. Dar noi strîngeam, ştiind că o să trăiască… Ne privea cu resemnare cum îi împachetam lucrurile, cum îi sortam mobila şi amintirile, pentru că noi ştiam că va fi învinsă. Nu mai avea pe nimeni. Doar prieteni decedaţi. Toată istoria ei personală zăcea în fotografii, manuscrise şi obiecte vechi. Iar casa ei, casa care urma să fie făcută una cu pămîntul, era minunată. Calmă, spaţioasă, primitoare. Am colindat prin ea trei zile, minunîndu-mă. Şi strîngînd întruna, împachetînd, înjurînd uşurel, aşa cum blestemi furtuna sau grindina.
Pentru cei mai bine de 150 de metri pătraţi, cu curte, urma să primească alţi 25, sub forma unei garsoniere, la bloc, la Căţelu. În dimineţile de februarie în care am parlamentat cu buldozeriştii, doamna Botez părea că îşi aşteaptă moartea. După trei zile în care, încet, încet, au dispărut apa şi curentul electric, i s-a găsit o locuinţă, chipurile, mai potrivită. Toată viaţa ei a fost întoarsă cu lama şi larma oţelului. Ne-am fotografiat, eu şi Nedelciu, dimpreună cu gazda noastră improvizată din Uranus. Am plecat încetişor, tustrei. După noi, buldozerele au înaintat, au depăşit toate liniile de apărare şi, în sfîrşit, s-a făcut linişte.
Daniel Cristea-Enache
