Vineri, 2 martie 2012, la Hotel Intercontinental din Bucureşti, Catrinel Catană şi Cosmin Manolescu au susţinut o nouă reprezentaţie cu spectacolul de dans „Camera 1306 [I Am Myself]”, producţie a Companiei Paradis Serial. Dacă la prima reprezentaţie la care am participat, în decembrie 2011, tema principală era alienarea în doi, care nu ţinea cont de luxul sau mulţimea care puteau înconjura „un cuplu” interpretat de cei doi dansatori-coregrafi, a doua reprezentaţie la care am luat parte s-a focusat pe spectator ca modul declanşator al interpretării lor, acesta având ocazia să deconstruiască şi să înlăture frânghiile ,“la propriu”, cu care interpreţii erau legaţi unul de altul.
Precum un cadou artistic de Mărţişor, legăturile nu erau confecţionate din chingi de piele sau sfoară, ci dintr-un şnur cu alb şi roşu pe care, de multe ori, îl foloseau pentru a atrage în acea încrengătură pe câte unul dintre noi. Aşteptarea mea legată de spectacol a fost ridicol de limitată, obişnuită cu spectacolele seriale care propun, de fiecare dată, o aceeaşi poveste sau temă. Nu ştiu foarte multe despre dansul contemporan, dar mă incită ceea ce se poate face cu o recuzită şi spaţii minimale.
Am descoperit că-mi place (chit că de teamă am pulsul ridicat) transformarea spectatorului în actant al performance-ului, stabilirea aleatorie de limite sau interdicţii, precum şi iluzoria libertate de mişcare. Mă întreb dacă aceasta nu e o formă de generozitate din partea protagoniştilor şi o modalitate de interpretare „învăţată” din alte zone geografice. Ca o concluzie, cred că cea mai valoroasă componentă a acestui tip de performance este implicarea directă a spectatorului, care face switch cu soliştii pentru o perioadă de timp.
Dacă şi în literatură, în timpul unui recital, spectatorul ar fi valorizat şi implicat mai mult, fără a face din lectură un eveniment egocentrist (fără să văd în asta un minus), poate s-ar schimba un pic viziunea de percepţie a literaturii. Dacă în dans un atu este trupul, iar în timpul lecturilor vocea poate fi importantă, atunci acest trup care se arată şi vorbeşte ar trebui să înveţe mai multe despre el însuşi înainte să ajungă în faţa unui public. Cum? Poate prin găsirea unor numitori comuni cu alte arte şi îmbrăţişarea (şi a) lor…
Tot ce ştiu e că prin „Camera 1306” Catană şi Manolescu m-au făcut părtaşă la atelierul lor „ascuns” de creare a unui spectacol, oferindu-mi doza de incitare necesară pentru a vrea mai mult, pentru a mă îndrepta şi spre viitor, spre genul acesta artistic.
Andra ROTARU
