„Omul nu are nimic şi este în ultimă instanţă nimic”

Radu Aldulescu a publicat o nouă ediţie a romanului „Îngerul încălecat”, la Editura Cartea Românească, cu adăugiri şi revizuiri, iar personajele volumului vor reveni într-un alt roman la care prozatorul lucrează în prezent. Andra Rotaru a dialogat cu Radu Aldulescu, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro

Aţi definitivat romanul „Îngerul încălecat”, Editura Cartea Românească, în urma a două rezidenţe literare, una la Tescani, iar o alta la ICR Paris, în 2011. În ce fel v-au ajutat spaţiile acestea şi mediile culturale noi, să vă finalizaţi cartea?

Cele două rezidenţe (burse) de câte o lună, de la Tescani (aprilie 2011) şi de la Paris (mai 2011) au fost primele înlesniri de acest fel care mi s-au întâmplat în toată viaţa mea de scriitor, cu puţin înainte de a împlini 57 de ani. Trag nădejde să nu fie şi ultimele. Nu prea am relaţii şi nici abilităţi de a aplica şi totuşi, de astă dată, Dumnezeu m-a ajutat prin nişte prieteni-cititori ai scrisului meu: Gabriela Ilaş, care organizează rezidenţele de la Tescani şi poeta Letiţia Ilea, care mi-a spus despre rezidenţa de la Paris a ICR-ului şi, bineînţeles cei de la ICR, care mi-au acordat rezidenţa. Lor le datorez poate cele mai frumoase şi rodnice pentru scris două luni din anul trecut. Orice schimbare de decor şi peisaj e binevenită pentru scris, bineînţeles în cazul când ţi-o permiţi. Aceste rezidenţe mi-au oferit spaţii şi medii culturale noi şi, totodată, un confort economic de care, altminteri, în afara acestor spaţii şi medii nu am parte.

Care este avantajul de a fi un “bagabont bătrân”, de oraş sau de la ţară, atunci când nu ai mai nimic?

„Bagabont bătrân” este o expresie argotică din vremea adolescenţei şi tinereţii mele, care sper să reziste şi acum. Sensurile ei, mai de suprafaţă sau de profunzime, mai mult sau mai puţin legate de contextul romanului, sunt multiple. La treizeci de ani Robert se consideră bagabont bătrân fiindcă n-are o casă, o agoniseală şi o nevastă, umblă de colo colo şi tot amână să se adune de pe drumuri pentru a fi în rândul lumii. E bine de reţinut că asta se întâmpla atunci, în anii ‘70-‘80, când populaţia era strict consemnată la locurile de muncă mai ales (apăruse la un moment dat un decret care prevedea infracţiunea de a nu fi încadrat în câmpul muncii, iar unul din personaje este arestat în baza acelui decret), la domiciliu şi în dosarele de urmărire ale Securităţii. România era o imensă puşcărie cu nişte reguli cazone întrucâtva (care aveau şi partea lor bună, dar asta ar face obiectul altei discuţii), iar cine nu se încadra era pasibil de puşcărie propriu-zisă. În acea Românie ne-am format şi eu şi personajul principal al „Îngerului încălecat”. Eu zic că m-am format bine, mai bine decât tinerii formaţi în postcomunism. O minimă dovadă a acestui lucru ar putea fi cărţile pe care le-am scris. Cât îmi permit vârsta şi împrejurările, păstrez acele bune deprinderi care mi s-au impus şi mi le-am autoimpus în copilăria, tinereţea şi maturitatea mea petrecute în comunism. Atunci se citea mai mult şi mai aplicat decât acum, iar eu, ca pasionat de literatură şi viitor scriitor, aveam o aplecare specială spre lectură. Atunci am învăţat efectiv să scriu – primul roman l-am scris între ‘84 şi ‘88. Atunci se făcea sport mai mult şi mai aplicat decât acum. Oamenii erau mai ambiţioşi, mai puternici, mai sobri în lupta corp la corp cu viaţa, poate ca o consecinţă a constrângerilor care li se impuneau. Erau chiar mai sănătoşi – nu existau-proliferau ca astăzi atâtea boli de nutriţie, atâtea forme de cancer, iar faptul că nici nu putea fi vorba de invazia de pornografie din aceste vremuri îl socot printre lucrurile bune din comunism. Culmea e că atunci, într-un regim politic de extracţie atee, oamenii erau mai credincioşi decât acum. În sfârşit. Revin la Robert al meu, bagabont bătrân de ţară şi de oraş care nu are mai nimic. Să nu ai nimic este la o adică un privilegiu, care-ţi deschide o şansă spre mântuire, făcându-te la un moment dat să pricepi că oricât de mult ai avea, din cele materiale sau aptitudini, talente, vocaţii pentru diverse îndeletniciri aducătoare eventual de slavă deşartă, sau putere pentru a face ceea ce alţii nu pot, sau frumuseţe, toate acestea nu-ţi aparţin în fapt. Ele îţi sunt date-dăruite de Dumnezeu pentru a te dovedi vrednic de ele. Omul nu are nimic şi este în ultimă instanţă nimic. Tot ce are şi tot ce este vine de la Dumnezeu şi e un mare privilegiu pentru om să se semerească conştientizând acest lucru. Se spune că bătrâneţea şi boala vin de la sine, iar sărăcia e un bonus – o spusă care se ia îndeobşte ironic, dar eu o iau ca atare şi mi-o asum. Îmi socot sărăcia într-adevăr ca pe un bonus, pentru care nu mai prididesc să-i mulţumesc lui Dumnezeu. Robert, la treizeci de ani ai lui, încă n-a ajuns în faza asta, dar este în drum spre ea. Cum arată acest drum, prima lui parte, care corespunde la o adică primei părţi a vieţii, se vede din carte.

„(…)vine o vreme când nu mai ai loc de întors şi timp nici ca să-ţi plângi ţie de milă”, acesta esta timpul personajului Doina, ajuns în Bucureşti, în gazdă la o doamnă în vârstă, al cărei fiu, Robert, e tocmai bun de însurat.

Doina ar fi prototipul fetei de la ţară, gonită de lipsuri de acasă, venită la oraş să-şi câştige viaţa muncind din greu, ajunsă la o limită-liman a existenţei sale, datorat mai ales spiritului său libertin-tânjitor sărit din normă. A fugit de-acasă de copilă, într-o vreme când nu existau în România copii ai străzii, dar se simte totodată foarte legată de locurile ei de baştină. A fugit şi de la şoferul care a crescut-o o vreme abuzând, totodată, de ea, şi căruia îi păstrează o amintire îmbibată de nostalgie. Vrea şi nu vrea să se mărite. Este posedată de o nelinişte ancestrală tipic masculină, care o împinge spre Robert, acesta la rându-i trăind pe muchie şi la limită. Nici ea şi nici el nu mai au loc de întors şi timp ca să-şi plângă sieşi de milă. Faptele vieţii lor, destul de grele la o adică, marcate de suferinţe de tot felul, se desfăşoară deasupra acestui gen de lamentaţii. Mai simplu spus, sunt nişte oameni duri. Sunt totuşi nişte oameni, ale căror trup şi suflet sunt pasibile să reacţioneze la fel ca trupul şi sufletul oricărui om la stimulul suferinţelor. De la un punct şi o limită încolo, poate când crede că nu mai rezistă, că va ceda, aceste suferinţe îl întăresc pe om, iar aici se vede mai mult decât în alte împrejurări mâna lui Dumnezeu, felul cum divinitatea ajută omul în chiar momentul când acesta îşi pierde toate speranţele. Ceea ce numesc stimulul suferinţelor totodată vine tot de la Dumnezeu. Este efectiv un stimul şi o şansă de mântuire pentru care trebuie să-i mulţumim în permanenţă lui Dumnezeu. Revin: Robert, cum spui, este tocmai bun de însurat. Asta în viziunea mătuşă-sii, care l-ar vrea om însurat, căpătuit la casa lui, luând-o eventual pe Doiniţa, de care ea a prins drag având-o în gazdă şi văzând în ea o fată bună de măritat. Este una din plăcerile-predispoziţiile femeilor bătrâne sau a lumii în general, să pună la cale astfel de mezalianţe, să exerseze acest gen de codoşlâc, fericindu-i pasămite pe cei asupra cărora îl experimentează. Ţine de un soi de spirit telenovelistic-monden al lumii, mult mai exhibat-vizibil în vremurile actuale deâct în cele când se petrece povestea romanului. Cel mai adesea viaţa sfârşeşte prin a semăna cu telenovelele şi filmele de duzină, pentru a satisface lumea şi femeile aidoma mătuşii lui Robert. Şi totuşi Robert şi Doina par să vrea şi să ceară altceva de la viaţă. Nu se conformează normei telenovelei, ajungând după varii peripeţii să se căsătorească şi să trăiască fericiţi până la adânci bătrâneţi.

Cum se dezvoltă personajul Robert cel orfan de mamă şi crescut de 5 mătuşi, prin prisma acestei proximităţi feminine?

Personajul Robert cel orfan de mamă şi crescut de cinci mătuşi se dezvoltă-formează aşa cum se vede în carte. Toate mătuşile lui l-au iubit ca pe copilul lor o vreme, până la intrarea în adolescenţă, când au început să se vădească în el nişte tare derivând probabil dintr-o moştenire genetică grea-împovărătoare, iar din acest punct de vedere el este un blestemat, un fiu al Diavolului, conform legendei care i-a inspirat porecla şi renumele. El trăieşte cumva în această legendă-poveste, aflată în prima copilărie de la una din mătuşi şi pe care o adaptează cum poate realităţii din teren, lăsându-se călăuzit de bolile trupului şi sufletului său şi de puternicele sale predispoziţii infracţionale. El adoptă acest soi de evaziune faţă de o ordine socială oricum carcerală. În comunism, ospiciile şi puşcăriile erau pline de astfel de tineri, mulţi dintre ei nimeriţi iniţial acolo nevinovaţi şi novici, dar odată ieşiţi pe deplin formaţi ca infractori. Era o vorbă chiar înţeleaptă, cu oarece tâlc din folclorul miliţienesc: orice civil este un infractor, sau un potenţial-virtual infractor. Miliţienii se aflau undeva destul de sus pe scara ierarhică socială. Nu oricine reuşea să pătrundă în Miliţie, cu toate că, sau tocmai pentru că, lucrătorii din miliţie erau racolaţi mai cu seamă din rândul ţărănimii muncitoare (tineri din fabrici veniţi de la ţară) lipsiţi de orice fel de aptitudini culturale. La fel şi lucrătorii de securitate. Aceştia supravegheau şi ţineau sub control o populaţie de aşa zişi infractori. Nu întâmplător foştii securişti-miliţieni sau copiii lor se află azi pe poziţii supuse în politică şi afaceri.
Robert Stan nu-i doar un simplu reprezentant al populaţiei infractoare din vremurile de glorie ale visului de aur al omenirii, dar şi un infractor în cel mai propriu sens cu putinţă, născut şi menit să fie astfel şi totodată format în cămine-internate, ospicii şi mai ales puşcării, cu aplecare şi vocaţie certă pentru furt, tâlhărie, viol şi crimă. Sunt destule de spus despre o astfel de tipologie, mai multe chiar decât am reuşit să spun în cartea asta şi altele. În locurile unde mi-am câştigat viaţa vreme de şaisprezece ani în comunism, între 19 şi 35 de ani, am trăit printre astfel de oameni, fără să-mi treacă prin cap că vor ajunge vreodată să mă inspire. Scriitori din generaţia mea, pe vremea când eu lucram la Policolor, la 23 August, pe Şantierul Centrului Civic sau la Rotativa tipografiei Universul, uceniceau în cenacluri şi redacţii sub îndrumarea unor figuri culturale ale vremii, dar mai ales a lucrătorilor Securităţii din cultură. Ştiu ce vorbesc: nu-mi permit să fac referinţe la sufletul lor, ci doar la faptele lor: în marea lor majoritate, acei scriitori s-au format redactând note informative prin care-şi turnau colegii, care aceştia la rândul lor turnau. Unora dintre ei, extrem de puţini, datorită unor mici disfuncţii ale sistemului care funcţionează şi azi, chiar dacă pe baze noi, şi datorită presiunii unor poliţe care trebuie plătite, li s-au făcut publice dosarele după douăzeci de ani, ceea ce nu le-a atins-afectat cu nimic statutul social şi material şi nici măcar nu le-a şifonat imaginea prea tare – cei mai mulţi sunt socotiţi victime ale sistemului şi ale duşmanilor lor, care i-ar invidia pentru talentul literar. O consecinţă directă a faptului că au ştiut să relaţioneze cu sistemul, punând umărul la consolidarea lui prin turnătoriile lor, sau fiind securişti cu misiuni precise în domeniul cultural atunci, ca şi acum, toţi fără excepţie, şi cei dovediţi şi cei foarte mulţi protejaţi de CNSAS, prosperă în momentul de faţă în funcţii de conducere prin redacţii şi instituţii culturale – oameni onorabili, buni familişti îndeobşte, cu o bună imagine, mondeni, relaxaţi, simpatici, uneori cu iniţiative private aducătoare de profit, şi care au drept trăsătură comună faptul că au contat cândva ca scriitori sau continuă să conteze. Cel mai adesea n-am reuşit să cred în literatura lor, poate unde eu am trăit şi m-am format altfel ca scriitor: la munca cea mai de jos şi stând bot în bot cu tipi asemenea personajului principal din „Îngerul încălecat”, faţă de care, am spus-o în câteva articole, am o mai mare deferenţă şi-n ultimă instanţă dragoste, decât faţă de scriitorii-turnători şi buni relaţionişti din fostul şi actualul sistem cultural al lui mamona, care din păcate formează grosul mediului literar autohton, incluzându-i la o adică şi pe cei foarte tineri, formaţi în postcomunism; poate unde mizele sunt altele, mult mai mari, pe aceştia din urmă îi văd mai dedicaţi răului decât tinerii utecişti de pe vremea tinereţii mele. Ţi-am povestit, aşadar, nu doar cum se dezvoltă Robert, dar şi cum m-am dezvoltat eu ca scriitor în raport cu el şi în raport cu scriitori din generaţia mea.

„vine o vreme când nu mai există locuri în care n-ai fost niciodată”

Vine o vreme când nu mai există locuri în care n-ai mai fost niciodată – este o sintagmă-expresie care ar vea să dea seamă de sastisirea personajului principal, care până la vârsta lui de treizeci de ani a văzut multe şi de tot felul, cât pentru o viaţă. Asprimea vieţii pe care a dus-o, aşadar, îl face să se simtă mai bătrân decât este, îmbibat-îngreunat de suferinţa lăsată-n el de un zbucium existenţial sărit cumva din normă. E ca şi cum ar fi deja pregătit să moară, să închidă ochii, să purceadă la odihna veşnică, dat fiind că şi-a făcut norma, a văzut şi a trăit destule. Vine o vreme, da, însă uneori această vreme vine înainte de vreme. Aşa i se întâmplă unuia ca Robert, în sensul că acesta, naratorul şi în ultimă instanţă scriitorul trebuie să-şi păstreze în permanenţă intactă, proaspătă fascinaţia faţă de faptele vieţii lui Robert sau altor personaje. Asta indiferent de vârstă şi indiferent de uzura acumulată în timp de exerciţiul scrisului şi trăitului.

Recuperarea unui timp, a unor oameni şi locuri altfel uitate e un motiv pentru care aţi adăugat versiunii din anii `90, încă 80 de pagini. Ce alte necesităţi au mai existat? Acest volum va avea şi o continuare?

Am simţit nevoia să rescriu această carte, pe de o parte fiindcă mai aveam lucruri de spus cu privire la subiect-temă-personaje, după aproape 20 de ani de la prima scriere şi publicare, care a fost în 1994. Pe de altă parte, mi-am permis răgazul să revin şi pentru că romanul nu era prea mare – avea doar puţin peste două sute de pagini. Şi aşa însă, rescrierea lui mi-a luat tot atât timp ca prima scriere, adică aproape un an. Oricât de mare ar fi tentaţia, nu-mi voi mai permite, cred, să procedez la fel cu alte romane. Cele 80 de pagini au decurs de la sine în timpul procesului de rescriere, care, la o adică a făcut şi face parte din procedeul de elaborare a romanelor pe care le-am scris şi le voi scrie. Fiecare pagină, fiecare capitol şi-n ultimă instanţă fiecare roman are mai multe variante succesive. Ultima e întotdeauna una mai bună decât precedentele. Rescriu până simt că nu mai am nimic de scos sau adăugat. Cam astea sunt necesităţile romanului, cum le numeşti. Inevitabil, după o perioadă mai lungă, când romanul a fost de mult tipărit, simţi nevoia să revii, să refaci, să rescrii etc. E recomandabil totuşi să te abţii.
Îngerul încălecat este primul roman pe care l-am rescris după aproape douăzeci de ani într-o a doua ediţie. Este totodată şi primul roman care va avea o continuare, în sensul că va continua să urmărească povestea, parcursul biografic al personajului principal într-un nou roman. În prezent lucrez la acest roman.

Cum aţi avut acces la limbajul popular, la specificul satului şi anilor 70?

Accesul, cum îl numești, la unele lucruri, îndeletniciri, medii, mentalități, abilități etc. este deschis și întreținut îndeobște de aplecarea, pasiunea pe care o simți în tine față de acele lucruri, îndeletniciri, medii, mentalități etc., inițial necunoscute, dar în care dorești cu tot dinadinsul să te inițiezi, trecând peste tot felul de vicisitudini sau inaptitudini funciare. Din copilărie, cred, am avut acest gen de dorință de cunoaștere și implicare, frizând adesea rizibilul, dorinţă pe care vreau să cred că mi-am păstrat-o şi în ziua de azi. Am învăţat să înot la şase ani şi tot în prima copilărie am învăţat să merg pe bicicletă şi să patinez. La treisprezece ani am intrat pentru prima dată într-o sală de box, învăţând de timpuriu ce se înâmplă acolo. Am făcut haltere, canotaj și atletism. Am avut și am acces la aceste îndeletniciri și știu destule despre oamenii care le practică. La 19 ani, în 1973, am început să lucrez în fabrică şi am avut acces timp de şaisprezece ani la tot ce se întâmpla acolo; cu asupra măsură am avut acces, de nevoie mai mult decât de voie. O nevoie care a făcut parte din mine şi din tinereţea mea. În ultimă instanţă, în pofida unor aparenţe, toate prin câte am trecut mi le-am dorit de fapt. În această ecuaţie s-ar putea să intre şi faptul că am ajuns să scriu despre aceste lucruri. La fel s-a întâmplat şi cu specificul satului, către care am avut dispoziţie şi pasiune şi m-am îndreptat dintr-un anume instinct, deşi m-am născut în Bucureşti, la bloc, într-un cartier semirezidenţial precum Floreasca, şi-n general, toată viaţa am trăit mai mult la bloc. Copil fiind îmi plăcea foarte mult în satul natal al tatălui meu de lângă Târgovişte, până într-atât încât părinţii mei nu-şi puneau mintea cu dorinţa mea de a-mi petrece în întregime vacanţele acolo. Începând de atunci am participat la toate muncile de la ţară alături de oamenii de acolo – coasă, strâns de fân, cules de prune, de porumb, sapă şi altele, de care am avut parte şi-n următorii zeci de ani, practic până în urmă cu trei-patru ani, dat fiind că soţiile mele au fost fete de la ţară, cu părinţi şi multe neamuri la ţară. Între 21 şi 53 de ani, cred că n-a trecut an ca să nu-mi petrec la ţară, printre ţărani, cel puţin câteva săptămâni, ţinând practic o legătură permanentă cu acea Românie profundă, primitivă, unde există oameni care trăiesc, precum în vremurile de început ale creştinismului, în plină efervescenţă a actualei civilizaţii de esenţă mamonică. Acolo simţi, am simţit în permanenţă că spusa lui Blaga, cum că veşnicia s-a născut la sat, are acoperire în fapte. În Occident satul a dispărut de la sine prin ofensiva civilizaţiei de tip mamonic (diavolesc). Asta în vreme ce la noi, comunismul, tot printr-o strategie diavolească numită plan de sistematizare şi industrializare, a pus la cale asasinarea satului. Datorită unor conjuncturi socio-politico-culturale favorabile, nu s-a reuşit până la capăt această tentativă de asasinat. O bună parte din lumea rurală pe care am încercat s-o fixez în „Îngerul încălecat” există şi azi în nordul Oltenitie şi-n zona subcarpatică.

De ce “Îngerul încălecat”?

Supranumele, porecla de înger încălecat pe care Lenţica i-o dă lui Robert spre sfârşitul romanului, când vine vorba despre faptul că femeia l-a încălecat pe dracul, iar dracul a încălecat lumea, vrea să sugereze conformaţia tipologică a personajului principal, Robert Stan zis şi Robert Satan şi Robert Diavolul, care-i în fapt ceea ce s-ar putea numi un diavol pârât, adică un om cutreierat de slăbiciuni de tot felul, măcinându-i fibra sufletească, care se ascunde dedublându-se sub această figură legendară de fiu al diavolului, la fel cum tot omul procedează la o adică, depunând efort fie să pară altceva decât ceea ce este, fie să fie altceva decât pare şi-n felul ăsta pierzându-se pe sine, cel adevărat, ajungând un soi de caricatură, un fel de înger încălecat chiar de cei pe care crede că-i încalecă.