De curând, volumul de debut “Târg de arlechini” de Paul Mihalache, Editura Tracus Arte, a câștigat premiul “Tânărul Prozator al anului 2011”, în cadrul Galei Tinerilor Scriitori/ Cartea de Poezie a anului 2011, ediția a II-a. Andra Rotaru a dialogat cu Paul Mihalache despre acest roman, în exclusivitate pentru AgențiadeCarte.ro
„Ceea ce numim noi afecte, ori sentimente, sunt rezultatul unor conjuncturi care depind de fenomene în genul presiunii atmosferice sau a temperaturii de afară.”, spune Radu, personajul principal al volumului tău de debut.
O spune, e adevărat, iar interesul lui vis à vis de întrebare nu e doar unul conjunctural, care să ţină de probleme tehnici din filosofia minţii. Şi totuşi, e destul de greu să vorbesc despre asta independent de context. Dacă Dennett, Fodor, sau alţi adepţi ai diferitelor variante de teorii care susțin identitatea minte-corp au dreptate, există un determinism pe care ne e mai simplu (și, de fapt, nici n-ar putea fi altfel, dacă e să vorbim de determinism) să-l ignorăm decât să-l explicăm. Sentimentele ar fi stări fizice (ca foamea sau oboseala) și libertatea individuală în foarte mare măsură suprimată. Nu la nivelul deciziilor mărunte. Dar suficient încât ideea de responsabilitate să fie aproape imposibil de susținut.
Cititorii te cunosc şi de pe internet, unde ai publicat câteva povestiri, pe siteuri specializate. Te-a ajutat feedbackul primit să dezvolţi anumite teme în acest volum?
Nu. Am publicat texte în diverse reviste și pe unele site-uri, dar feedback-ul în astfel de cazuri e nul. M-am bucurat că prozele sunt citite, atât. Când am nevoie de sugestii ori confirmări în privința unor experimente sau direcții în care îmi propun să continui un fragment, îi întreb pe Ovidiu Nimigean, pe Chris Tănăsescu, eventual încă alți doi, trei prieteni. Pe Roliteratura, Agonia etc, atât majoritatea textelor cât și a comentariilor au nivel foarte scăzut.
Totuși, o sigură dată, pe Bocancul literar, am primit comentarii care m-au ajutat. Postasem acolo un fragment de vreo cincisprezece pagini, care pornea de la ultimele luni petrecute în România ale lui Emil Cioran, dar fără intenția de a scrie o monografie sau un eseu. Toate aprecierile, laudative, spuneau cam același lucru: Un text foarte bine documentat, se vede munca în bibliotecă etc. Ei bine, pe mine nu mă interesa asta, ba dimpotrivă. Încercasem ceva în genul romanului lui Llosa, Istoria lui Mayta, nu mă încânta deloc ideea de a lăsa să se vadă efortul de documentare. Era evident că nu prea îmi ieșise, așa că am modificat totul.
Înainte de „Târg de arlechini” au existat şi încercări de romane-manuscris pe care le-ai ratat?
Chiar ratate cu totul nu. Poate doar vreo două tentative mai vechi, în care nu am crezut prea mult nici când le-am început. În rest – o încercare oprită (la timp) și transformată într-o proză scurtă (care va apărea, la un moment dat, într-un volum) și alte două fragmente de câte 30, 40 de pagini pe care am de gând să le reiau. Într-o vreme aveam senzația că-mi va fi al naibii de dificil să scriu câteva sute de pagini fără să las impresia că o lungesc aiurea și nu spun, de fapt, mare lucru. Dar Târgul de arlechini mi-a dat încredere. Îmi lipsesc doar timpul și consecvența (mai ales că am nevoie și de documentare). Însă acum mai am un proiect și sper ca rezultatul să fie un volum publicat în toamna lui 2012. Veți vedea atunci despre ce este vorba.
Ce este gândirea holofrastică şi ce rol joacă ea în înţelegerea personajului acestui volum?
Sintagma gândire holofrastică nu are, pentru Radu, vreo altă semnificație în afara celei obișnuite. O folosește într-o discuție legată de raportul gândire-limbaj, extrapolându-i, oarecum sensul, pentru că expresia clasică e de scriere holofrastică – semn, ori grup restrâns de semne care exprimă o întreagă idee. Puteam evita astfel de formulări ce pot părea pretențioase, dar Radu e student la Filosofie. Aveam un profesor de Medievală care tot semestru n-a spus măcar un cuvânt în latină. Noi îl suspectam destul de serios că nici n-ar fi avut cum.
Personajele feminine, deşi abundă în volum, nu reuşesc să-i umbrească aura lui Radu, care poate deveni unul dintre acele personaje „prototip” în literatura română.
Despre chestia cu personajul prototip nu prea sunt în măsură să vorbesc. În primul rând, se scrie mult, iar eu nu apuc să citesc mai mult de șapte, opt romane românești în fiecare an. M-ar bucura, firește. Dar mi-ar părea rău, în același timp, că n-am încercat să-l fac și mai bine.
Cât despre personajele feminine… vreo cinci în patru ani parcă nu-s chiar atât de multe – e vorba despre anii de facultate. Și, de fapt, doar două apar pe parcursul întregului roman. Nu că celelalte nu ar conta – ele au rolul lor atât pentru poveste cât și, chiar dacă, aparent, doar punctual, pentru Radu. Însă mi se pare surprinzător că toți vorbesc despre numărul lor, dar nimeni nu a observat (sau, cel puțin, nu a menționat) că Radu are, practic, două iubite – una aproape, în carne și oase, iar cealaltă (deși la fel de reală – o și întâlnește de câteva ori) mai mult doar în mintea (hai să nu zic chiar imaginația) lui. Raportul ăsta dintre imaginar și concret mi se pare mult mai interesat de urmărit.
Labilitatea emoţională pe care i-o redai personajului Radu a fost „documentată”?
Nu știu dacă e obișnuință din facultate ori obsesie personală, dar mi se întâmplă foarte des să simt nevoia unei definiri cât mai exacte a termenilor înainte de a începe o discuție. Eu n-aș caracteriza prin labilitate stările lui Radu. Bine, e adevărat, trece prin unele pase mai proaste (nu e firesc?) și există momente în care se izolează. Paginile acelea de jurnal (dacă la asta vă referiți) nu au existat în realitate. N-am ținut niciodată un jurnal și nici ceea ce am făcut în carte n-a fost exercițiu de rememorare. Am accentuat trăirile și angoasa personajului pentru a vorbi despre stări pe care (poate diminuate) le avem cu toți, chiar dacă uneori le reprimăm și încercăm să ne convingem că sunt doar capricii de moment sau efecte ale oboselii. Dar, citind cu atenție, veți vedea că, de fapt, totul se petrece la nivel mental în cazul lui Radu. El iese la bere, pleacă din crâșmă împreună cu o domniță pe care abia o cunoscuse, face pregătiri pentru întoarcerea în București, la facultate.
Foarte pe scurt, răspunsul este nu. Nu mai mult decât e nevoie dacă vrei să scrii despre reacțiile unui copil când vede cum îi este călcată pisica de tramvai.
De ce „Târg de arlechini”?
La întrebarea asta am răspuns de foarte multe ori, așa că voi fi cât mai concis: târg trebuie înțeles atât ca topos (scena – orașul) cât și ca tranzacție. Iar arlechinul (care, suprinzător, e confundat de mulți cu măscăriciul – nici vorbă de vreo asemănare) e cel care – evident – poartă măști. N-are sens să dezvolt. Titlul următorului volum, va fi mult mai
