Andrei Dosa a debutat la Editura Tracus Arte cu volumul de poezie „Când va veni ceea ce este desăvârşit”, distins în luna ianuarie, de Ziua Culturii Naţionale, cu premiul „Mihai Eminescu”-Opera Prima, la Botoşani. „Atât de lipsită de complexe e în fond imaginaţia lui Andrei Dósa, încât ea poate reîngloba, fără teama altor poeţi actuali de a fi mai puţin cool, până şi „Epistola către Corinteni“, obsesie centrală a volumului… ”, a scris Alex Goldiş. Andra Rotaru a dialogat cu autorul, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro
Din cel care vizualizează şi percepe ceea ce se întâmplă în jur, personajul poematic devine uneori retractil cu pornirile sale cele mai acute şi sincere.
Pentru mine (și aici mă delimitez clar de personaj), acut și sincer înseamnă să sparg o trăire în momente foarte mici, pe care apoi le analizez. La fel fac și cu emoțiile. Încerc să văd ce e în spatele lor, care este mecanismul, angrenajul prin care ele se pun în mișcare, întârziind astfel să le numesc. Charles Olson se considera un arheolog al dimineții. Am încercat să fac ceva asemănător în unele poeme din volum. Înainte de a ”afecta” limbajul, emoțiile puternice afectează spațiul și percepția. Pe de altă parte, personajul disimulează pentru a nu-și arăta vulnerabilitatea. Este un mod de discurs larg răspândit în zilele noastre. Nu poți să-i spui cuiva direct: ”Te iubesc!” O să râdă de tine. Atunci, bietul băiat îndrăgostit va fi nevoit să-și pună la bătaie întreaga capacitate de convingere de care dispune. Literatura se rezumă până la urmă la capacitatea de a-l convinge pe cititor. Toți marii scriitori erau înzestrați cu o capacitate de convingere ieșită din comun.
Realitatea poate deveni un fundal brutal în poemele tale. De ce anumite funcţii publice sunt asociate imediat cu indiferenţa, ca de exemplu “funcţionari cărora li se rupe de tine”, „oameni la care apelezi de nevoie”?
Pentru că cele mai multe funcții publice asta reprezintă: indiferența. Mircea Nedelciu spunea în Zodia Scafandrului că s-au creat niște funcții (se referă la perioada comunistă), doar pentru a crea oamenilor iluzia că, dincolo de geamul ghișeului sunt liberi să facă ce vor și că pot abuza în mod aproape nelimitat de această libertate. Nu s-a schimbat mare lucru de la Zodia Scafandrului încoace. Diferența e că funcționarii de atunci imitau societatea represivă în care trăiau, funcționarii de astăzi imită indiferența statului, miserupismul omniprezent. Unii oameni mai au și astăzi iluzia că se află sub înalta protecția a culturilor organizaționale impuse de firmele străine și pot să se comporte cu tine cum vor.
Cititorul poate vizualiza „familia D.”, poemele surprind cinematic personajele şi acţiunile lor. Cum a decurs construirea volumului?
Prima variantă a manuscrisului, pe care l-am redactat la sfârșitul lui 2010 și l-am depus pentru concursul de debut organizat de editura Cartea Românească, cuprindea și ciclul American Experience, la care am renunțat ulterior. Au mai avut loc câteva trieri, am adăugat poezii mai recente care se potriveau de minune celor 3 cicluri din volum. Am vrut să am și două secvențe de respiro, câteva texte mai degajate, care să nu aibă nimic de-a face din punct de vedere tematic cu restul cărții și am decis să le introduc în volum sub titlul ”Exerciții de respirație”.
În ce fel se comunică din interiorul „camerei de filmat”, cu exteriorul? Care sunt blocajele sau sincopele care apar?
Este, cred, ceea ce pățesc uneori fotografii. Toată ziua cu ochii pe obiectiv, au vaga senzație la sfârșitul zilei că au pierdut ceva. Un regizor care trăiește doar pe platoul de filmare nu se poate bucura cu adevărat de viața lui personală pentru că trebuie să fie atent și să încerce să controleze clipă de clipă toate elementele (actori, decor, operatori, ingineri de sunet). La cel care scrie e și mai greu să-și dea seama cum să părăsească platoul de filmare, pentru că platoul de filmare este unul invizibil.
„Părinţii mei sunt idoli de piatră”
E un citat din cea mai veche poezie cuprinsă în volum. E scrisă în 2007. Obișnuiam să merg des acasă la prietena mea de atunci. Spațiul era destul de înghesuit. Casa avea o singură cameră (mai mare) și o bucătărie. Noi doi stăteam în bucătărie și povesteam sau beam ceai, iar părinții ei stăteau în cameră și se uitau la televizor. Ușa care despărțea camera de bucătărie avea geam. Prin geam îi vedem pe ai ei, înfundați în fotolii. Lumina televizorului se reflecta și pâlpâia pe ochelarii mamei prietenei mele. Asta îmi dădea senzația că nu sunt persoane vii. Pornind de la această imagine am creat un întreg cadru, mi-am imaginat cum copilul lor cere diferite lucruri, iar ei, fiind absorbiți de imaginile care se derulează pe ecran, îi răspund în doi peri, nu sunt foarte atenți. M-am gândit de asemenea la situația tipică a părinților care se întorc de la muncă și nu mai au energia necesară să discute între ei sau cu copilul lor, iar când acesta le cere ceva ei se îngrijorează, îl roagă să nu stea până la nu știu cât noaptea, să nu umble cu străini. Temerile lor sunt un efect secundar al lumii create de mass-media.
Care este miza acestui volum?
Ăsta-i genul acela de întrebare de care m-am ferit cât am putut eu de tare în timpul școlii: care este miza romanului Ion?; care este miza Luceafărului?, dar văd că mă întâlnesc cu ea într-un interviu.
Ai schimbat mediul pentru o perioadă îndelungată, călătorind în Statele Unite. Ce a adus nou în poezia ta contactul cu altă cultură, altă literatură?
A adus cu sine o anumită dezinhibare, mi-am dat seama acolo că poezia americană are un flow, o anvergură pe care noi cu greu o vom putea atinge. Mă gândesc că asta ține atât de spațiile vaste și, implicit, de un anumit mod de a le percepe și de a gândi în aceste spații, cât și de tradiția poetică de la Whitman încoace. În același timp a însemnat și o experiență de viață pe care sper să o pot transpune în ceva fain.
„Toți marii scriitori erau înzestrați cu o capacitate de convingere ieșită din comun”. După cum se vede, şi Andrei are o mare capacitate de a convinge 🙂
Tot interviul e foarte bun, doar la remarca privitoare la anvergura poeziei americane, quasi-intangibilă pentru noi, aş observa că şi pentru ei poezia română contemporană pare de o calitate… intangibilă. Iată ce scrie Ilya Kaminsky, unul dintre cei mai buni poeţi recenţi din State, în finalul recenziei la antologia de poezie română a lui Martin Woodside:
„reading this anthology one can’t help but think about the rich multiplicity of stylistic innovation going on right now in contemporary Romanian poetry. And, I found myself, again and again marveling at how, despite all the innovation, the Romanians included in this book are able to retain a sense of spiritual urgency in their work. This seems particularly relevant, I believe, for the North American reader. Today in the United States we seem to have no shortage of innovation–new styles are tried and re-tried by the day, even by the hour, and our poets prize highly the ability to do something else, ‘something new.’ But I wonder if we misunderstood Pound, and took his proposal to „make it new” too narrowly. What one sees in North American poetry is a lot of „new” material that is utterly boring, lifeless, much stylistic variation with very little soul involved, very little at stake. The „new” Pound wanted us to deliver was „fresh.” Much of what is delivered, however, is like engineering: curious structures, but no color, no senses. This does not have to be the case, and contemporary Romanian poets are an excellent example in how to avoid such a shortcoming.”
Ceea ce, venind de la Kaminsky, e o recomandare de prima mână – şi, mai ales, foarte vizibilă.
da, citisem postarea cu pricina de pe blogul tău, dar, din păcate, nu mi-am adus aminte de ea atunci când am făcut referire la poezia americană.
Ceea ce dovedeşte fără dubiu că nu-s nici pe departe aşa de convingător ca tine. 🙂
[…] doilea interviu îl puteți citi pe pagina Agenției de Carte Share this:FacebookLike this:LikeBe the first to like this […]