Marţi, 13 decembrie 2011, ora 17:00, la Muzeul Naţional al Literaturii Române (Bucureşti), va avea loc lansarea romanului „Sfinţii” de Ştefan Dorgoşan, Editura Deliana. Volumul va fi prezentat de Aurel Maria Baros şi Nicolae Iliescu.
„În romanul lui Ştefan Dorgoşan, „SFINŢII”, Editura Deliana, 2011, timpul capătă alte conotaţii: social-istorice, evenimenţial-umane, convertit-remaniate, după cum citim. „Acelaşi nisip” vor zice unii, „altă compoziţie” spunem noi, argumentând: atitudini, luări şi dări de seamă, reorientări după cum vrea puţa ălui de face regula, cât îi e lui dat să reguleze. Stitul e alert, spumos, pendulând între ironia fină, bine temperată, şi pamfletul sclipitor, diamante în coroana băşcăliei împinse până la arta supremă. Am mai citit noi cărţi, dar nu prea, ca asta. Poate, ceva ceva, în romanele lui Petre Sălcudeanu, alea mai bune. „SFINŢII” lui Ştefan Dorgoşan stau fix pe pragul dintre real şi ficţiune, cum ar sta între iad şi rai, mai mult cu faţa înspre unde le convine, având îndeletniciri ştiute de toată lumea, după cum, şi mai puţin ştiute. Idealul lor, e forma în care toarnă ce vor, ori li se cere, sub atentă veghe a lui Mamona, călăritorul de timp şi politici. Între „Stai să-ţi spun, că nu ştiai ” şi „Nu vă fie frică” autorul brodează prin personajele lui, pe textura unui trecut-prezent, ce se vrea musai, şi viitor. Nimic nou, am putea crede, dacă ne-am raporta strict, la subiect. S-a mai scris despre asta, se va mai scrie. Aşa e, ne-am obişnuit să tragem concluzii, fără a ne însuşi morală. Atunci, căutăm unde trebuie, şi spunem: frumuseţea şi valoarea indiscutabilă a romanului constă în magistrala punere în scenă a intrigii, într-un limbaj nuanţat, frazat, tuşe suficiente în arta prozei moderne spre a contura situaţii şi caractere, lucru care, autorului îi reuşeşte de minune. Radiografia e una amplă, chiar dacă parcimonios-măsurată în expunere, relevând, nu simptomele bolii unui neam aşa cum e, ci, cronicizarea ei, deja. Felie dintr-un întreg pe care Ştefan Dorgoşan anume o decupează, spre a defini mai bine în subtext, tocmai indestructibilul situaţiei. Să râzi sănătos, ori să te-apuce frigul citind un asemenea roman? Iată o cheie pe care excelentul prozator ne-o ascunde, lăsând la latitudinea fiecăruia să înţeleagă ce vrea. Căci, în preajma clepsidrei, atât nisipul, cât şi timpul imaginar ce-l închipuie, pot stârni reacţii diferite. Oricum, „panta rei” nu-i aşa? Important e cum învăţăm să punem vremelniciei piedica, să se vadă. În cazul lui Ştefan Dorgoşan e de bine. De foarte bine, chiar!”, a scris Mihai Antonescu.
