La Editura Ars Longa, în colecţia „Alif”, a apărut volumul „Tunetul”, al scriitorului sirian Zakaria Tamer, coordonator George Grigore, traducere de Oana Ghica (absolventă a secţiei de arabă de la Universitatea din Bucureşti, cu lungi stagii de pregătire la Damasc, în Siria). Gabriel Biţună a trimis pe adresa redacţiei AgenţiadeCarte.ro o recenzie la acest volum, pe care o redăm integral:
„Reîntorcându-ne la autorul publicat, pe lângă multiplele sale ocupaţii de nuvelist, ziarist, scenarist, cronicar, Zakaria Tamer este primul autor de povestiri pentru copii, în limba arabă. S-a născut în urmă cu 70 de ani, la început de ianuarie, într-o familie modestă, din Damasc. Analizându-i biografia, putem spune, fără a greşi, că Zakaria Tamer este un autodidact, instruindu-se singur, în condiţii extrem de dificile, deoarece în 1944, când abia împlinise treisprezece ani, este nevoit să părăsească şcoala pentru a munci să-şi întreţină familia. Citeşte multă literatură, însă, aşa cum va scrie peste ani, nemulţumit că în lecturile sale nu întâlnise nicio voce cu care să se identifice complet, se hotărăşte să o creeze el însuşi, dând astfel viaţă propriilor sale păreri politice, pentru care va fi, de altfel, condamnat şi întemniţat, de mai multe ori, între anii 1949 şi 1954. Printre operele sale, adevărate repere ale literaturii arabe contemporane, le amintim pe cele care au avut impactul cel mai mare, şi anume: Primăvară în cenuşă, 1963; Tunetul, 1970; Damascul în flăcări, 1973; Tigrii în cea de-a zecea zi, 1978; Chemarea lui Noe, 1994; O sa râdem, 1998; Agurida, 2000; Cotonogeala, 2002; Ariciul, 2005. Pentru întreaga sa operă literară, în 2009, primeşte, la Montreal, prestigiosul premiu literar, Blue Metropolis.
Culegerea de nuvele Tunetul îl duce pe cititor într-o lume unde domină o societate a corupţiei, a bârfelor, a legăturilor false, a poligamiei, o lume la sfârşit de secol 20, încă dominată de credinţe în zâne, ginni, ifriţi (însă nici aceştia nu sunt prezentaţi în mod obişnuit, ci capătă cu totul alte trăsături). De pildă, zâna, din povestirea Noaptea, este atât de urâtă, contrar unei întregi tradiţii, încât seamănă groază în inima copiilor: „zâna era, aşadar, o femeie hidoasă, în ai cărei ochi mari se citea ura. Copilul a scos un ţipăt de spaimă, mama lui s-a trezit din somn, şi s-a grăbit să vină, înspăimântată, apoi s-a aşezat lângă el, l-a strâns cu căldură la piept şi l-a liniştit, până când a început să se simtă în siguranţă.”.
Această lume descrisă de scriitor este, aşadar, o lume condusă de dictatori, cu aparate de tortură bine puse la punct, cu interogatorii care frizează absurdul, cu oficiali care au un coeficient de inteligenţă apropiat de imbecilitate. Zaharia Tamer, încearcă, în aceste nuvele, să dărâme convenţii sociale, să şteargă tabuuri înrădăcinate de secole, structuri politice înţepenite, revolute, pe care omul contemporan le suportă cu greu, relaţii nefireşti între oameni, între societate şi regimurile politice dictatoriale.
Toate situaţiile prezentate se cristalizează în jurul unui paradox, de cele mai multe ori, rezultat al amestecului dintre logic şi absurd. Ca o paranteză, putem spune aici că am decelat cu multă uşurinţă unele elemente comune între nuvela absurdă sau împinsă la absurd a lui Zaharia Tamer şi teatrul absurdului a lui Eugen Ionescu. Dacă la Eugen Ionescu societatea se rinocerizează, la Zakaria Tamer, societatea se şobolanizează, aşa cum se întâmplă în mai multe nuvele.
Locurile unde se desfăşoară acţiunile nuvelelor lui Tamer sunt, fie străzile înguste, cu aer irespirabil, din oraşele orientale, fără ca acestea să fie numite, fie cimitirele sau grădinile părăsite. Toate acestea creează o atmosferă de coşmar, în care totul, dar absolut totul, devine posibil, şi unde, de cele mai multe ori, elemente gingaşe din copilăria nevinovată se amestecă cu brutalitatea unor crime sângeroase din realitatea imediată.
Regimul dictatorial atinge limitele ridicolului în nuvela Acuzatul, în care cel acuzat este, nici mai mult nici mai puţin, marele poet persan Omar Khayyam. Un poliţist primeşte ordin ca să-l aducă pe Omar Khayyam la tribunal, iar acesta nu ezită să execute ordinul. Khayyam este scos din mormânt şi dus la tribunal. Judecătorul îi analizează opera, prin prisma directivelor regimului dictatorial, şi-i aduce mai multe acuzaţii, care de care mai absurde, cum ar fi faptul că Omar Khayyam a scris cărţi pornografice, încălcând astfel prescripţiile legii islamice. Se ajunge la această acuzaţie, deoarece pentru mintea rudimentară a judecătorului, cuvântul dragoste nu înseamnă altceva decât relaţie fizică, carnală. Nu numai că Omar Khayyam scrie despre proscrisa dragoste, dar unul dintre martorii acuzării, un ziarist aservit guvernului, completează acuzaţia spunând că poeziile acuzatului, pe care le-a citit cu atenţie, sunt lipsite de orice omagiu adus trăsăturilor frumoase ale conducătorului.
Pentru a concluziona, reluăm caracterizarea făcută operei lui Zakaria Tamer de către Hanna Mina, un alt scriitor sirian, aşa numitul Kazantsakis al lumii arabe:
„Când citim nuvelele lui Zakaria Tamer, nu cunoaştem identitatea eroului, şi nici în subordinea cui se află acest închinător la feluriţi idoli. Nu ştim timpul şi locul, de aceea abstractizarea ia locul generalizării. În întreaga patrie arabă, în pofida închisorii şi arestării, individul nu se simte nici umilit şi nici laş. Şi nici nu-şi poartă giulgiul pentru a se plimba între cei vii. În acest mod ne lipseşte obiectivitatea şi credibilitatea, ca şi când o asemenea lumea nu ar exista, ca şi când noi ne-am absolvi conştiinţa în faţa tuturor judecătorilor, fiindcă nu facem aluzie la nici unul dintre ei”.
Felicitari, Oana, stiam ca vei aparea la un moment dat pe scena culturii…