„Sao Paulo: Între Bulevardul Paulista și Favela Paraisopolis”

Scriitoarea Mariana Gorczyca a trimis pe adresa AgenţiadeCarte.ro un amplu reportaj despre una dintre cele mai atractive zone ale Americii de Sud, Sao Paulo, despre cultura, arta şi civilizaţia metropolei, despre Casa ESTEVAO, „localizanda na Rua Herbert Spencer, nr 38, em Paraisopolis”.

Cu febrilitatea oricărui călător ajuns într-un loc îndepărtat, total nou, și oboseala unui drum de mai bine de 11 ore cu avionul (fără să punem la socoteală și zborul București – Londra), am ajuns în Sao Paulo.

Între aeroport și hotel, un drum cu taxiul mai bine de o oră în care am intrat în contact cu portugheza braziliană a taximetristului, cu pământul de culoare roșie cultivat sau excavat pentru construcții, cu o infrastructură de drumuri uriașă, cu locuințe sărăcăcioase și cu zgârâie-nori, pe deasupra cărora zburau elicoptere de conexiune și de evitare a traficului de jos.

În următoarele zile am fost de câteva ori în imensa sală de sport Ginasio din Parcul Ibirapuera, plămânul verde al metropolei S.P., cea mai mare aglomerare urbană din America de Sud; am trecut în revistă oamenii în șlapi și în pantaloni scurți, umezeala din atmosferă, ornamentele de Crăciun, ciudate în combinație cu cele 32 de grade de afară, Pinacoteca do Estado, cu oferta ei incredibilă de tablouri și picturi de lângă care cu greu te poți da desprins, cu celebrul tablou Leitura al lui Almeida Junior, cu Gara Luz construită în stil victorian, Municipal Mercado, cu aromele de Salgadinhos, (foietaje umplute cu broccoli, carne, brânză), Quindim (budincă de cocos cu multe gălbenușuri), cu piramidele de nuci de cocos în coajă verde și nu cum le știam eu, maronii, din supermarketurile emisferei nordice, din care bei cu paiul la fața locului laptele de coco bun la toate, Farofa, rădacina de manioc bine prăjită și, evident, Feijoada, mâncarea de fasole neagră, cândva mâncarea sclavilor, astăzi rebrenduită la rangul de mâncare națională.

Despre Sao Paolo și bombardamentul simțurilor la care ești supus odată ajuns în el, poți scrie o carte. Poate că odată chiar o s-o fac fiindcă în el mi-a venit ideea viitorului meu roman. În cele ce urmează însă, mă voi limita doar la discrepanțe. Pentru cel care ajunge pentru prima dată în Sao Paulo distanțele sociale, de standard de viață sunt cele care atrag în primul rând atenția.

Poți petrece 24 de ore pe Bulevardul Paulista și în vecinătatea lui, admirând designul modern al firmelor, băncilor, consorțiilor, cu magazinele marilor branduri din Fashion, cu mașini de lux, cu condominiuri pentru cei bogați, (adică blocuri înalte cu câte un etaj pentru fiecare familie, cu garaje, grădină interioară, piscină, toate după un gard din fier forjat supradimensionat și asigurat cu sârmă ghimpată, estetic făcută, dar tot sârmă ghimpată rămâne, cu sistem obligatoriu de supraveghere video), cu celebra Rua Haddock Lobo care se desprinde din Bulevardul Paulista pentru a crea intimitate celor mai bune restaurante din SP. Apoi mai sunt Cluburile extrem de exclusiviste în care taxa anuală de membru este de ordinul zecilor de mii de dolari dar în care îți poți lăsa poșeta pe oricare scaun, copiii să facă toate sporturile posibile în deplină siguranță iar tu să pleci la serviciu fără nicio grijă.

A doua zi însă poți merge, (cu taxiul mi s-a spus că e mai sigur), într-o favela. Iar eu am ales Paraisopolis. A doua ca mărime din SP, la 30 de minute cu taxiul luat din zona de hoteluri internaționale a metropolei. Favela este termenul care se referă la un cartier sărac și, în acest moment, unii vor spune că avem și noi Ferentarii noștri, multiplicat la dimensiuni diferite în toate orașele țării, prin urmare nu trebuia să zbor dincolo de ecuator pentru a vedea sărăcie. Ei bine, favelele din SP sunt exact ca metropola. Imense. Copleșitoare. Te lasă fără respirație, străduțe care urcă labirintic fiindcă, o trăsătură a lor este înghesuirea în spații strâmte, pe dealuri abrupte, acolo unde întreprinzătorii nu au putut construi blocuri. Accesul se face direct, fără uși, pe canapele înguste în încăperi nu mai înalte de 160, 170 cm, putând fi văzute câte 4, 5 persoane. Pe căile de acces e forfotă, la colțuri, mici birturi, mici magazinașe, grupuri de fete frumoase, pe oricare plajă în bikini ar fi captat toate privirile prin perfecțiunea trupului lor, toți curați. Nu am văzut favelani murdari. Dacă pe străduțe mai erau gunoaie, în case era curat și mirosea frumos. Marius Barna, ardelean de origine și paulist prin casătorie, locuitor de condominiu, mi-a spus la un pahar de bere braziliană Brahma, ușoară, răcoritoare, că rareori în aceste cartiere uriașe curentul electric și apa nu sunt furate de la rețelele plătite de alții.

Citisem undeva că aceste favele sunt incubatoare nu numai de traficanți de droguri, prostituție, tâlhării dar și de dansatori de samba, cântăreți sau, așa cum mi-a fost mie dat să văd, de artiști plastici.

Și am să vă vorbesc acum despre Casa ESTEVAO. Mai puțin cunoscută, neînscrisă în circuite, am ajuns să vizitez această casă la recomandarea unui prieten din Suedia. A fost de ajuns să văd coperta broșurii de prezentare a locuinței din umilul Paraisopolis ca să îmi asum toate riscurile unei astfel de descinderi într-un spațiu în care, se spune, zilnic se întâmplă scene violente, împușcături, reglări de conturi, un areal în care poliția nu se bagă, dreptatea făcându-se după legea celui mai tare.

Cu un taxi tocmit de la început să mă ducă și înapoi la hotel am ajuns pe străduța îngustă, de urcat în viteza întâi și din cauza urcușului abrupt dar și pentru forfota localnicilor sau siesta de pe margine. Pe Rua Herbert Spencer, la numărul 38, ai deja primul șoc vizual. Brusc, te crezi la Barcelona, într-o Barcelonă de Mini Europe, ca în Bruxelles, unde clădiri reprezentative ale statelor membre UE sunt redate la scară mică. Primul nume venit în minte când te oprești acolo este Gaudi. Câte ceva din Fațada Pasiunii a Sagradei, Casa Batllo și Parcul Guell. Afară sunt peste 30 de grade. Undeva, mai jos decât nivelul străzii, două persoane care se pare că au legătură cu casa dar care se mișcă marquezian, atemporal, ignoră total vizita. Împing de o ușă în căutarea interiorului magic despre care mi se vorbise. Ușa nu se lasă deschisă. Mă mai plimb în jur și, în sfârșit, o femeie tânără, albă, cu pungi și sacoșe, deschide ușa mare și grea. Cine e artistul plastic de culoare Estevao? Soțul ei. În fiecare încăpere vizitată mai găseam câte un membru al familiei. Treptat, pe măsura înaintării în labirint, dejavu-ul barcelonez se estompează pentru că ochiul este invadat de secvențe tematice ce acoperă fierul forjat acoperit cu ciment și acesta, la rândul lui, de farfurii, căni, borcane, pahare, bucăți de gresie, faianță, ceasuri de toate felurile, telefoane stricate, capete de animale, păpuși dezmembrate, cam tot ce se aruncă la groapa de gunoi. Luate, spălate și așezate cu instinct și har artistic, cu ochi de estet neformat pe băncile vreunei școli. Este atât de multă artă rezultată din întâlnirile suprarealiste, din oximoronul atâtor asocieri nemaiîntâlnite, atăt de surprinzătoare, încât ți-ar trebui cel puțin o zi să te bucuri de toate detaliile de care ai parte. Afară, taxiul contorizează. Dau să mă întorc dar gazda mea îmi face semn să mă urc după ea. Și, cu norocul câtorva kilograme de care am scăpat în acest an, am reușit să mă strecor după ea pe o scară labirintică, formată din obiecte pe care trebuie să calci cu agilitate și atenție la alte obiecte de care trebuie să te prinzi pentru a te propulsa. Efortul este însă răsplătit când ajungi în grădina suspendată de pe acoperiș. Din parcul Guell vezi centrul Barcelonei. Din gradina lui Estevao vezi esența metropolei Sao Paolo: imensitatea unei aglomerări de căsuțe sordide spuzită la orizont de zgârăie nori și condominiuri elegante.

Întoarsă la hotel, am surprins privirea mulțumită a recepționerului către taximetristul care mă livrase înapoi întreagă. În cameră, am descărcat zecile de fotografii făcute și mi-am dat seama câte detalii ratasem, câte teme erau elaborate în funcție de perete și de încăpere. Dacă mă mai întorc în Sao Paulo (și cred că o voi face), voi mai vizita încă o dată casa Estevao, localizanda na Rua Herbert Spencer, nr 38, em Paraisopolis.