De curând, la Editura RawexComs a apărut volumul „Din Caucaz în Carpaţi”, Zaira Samharadze în dialog cu Victoria Milescu.
„De multe ori m-am gândit la deşertăciunea vieţii, la înstrăinarea oamenilor şi la răceala sufletelor.
Pe măsură ce timpul trece, ne aducem tot mai mult aminte, ca printr-o sticlă colorată, de toate basmele copilăriei, de prieteniile pe care le-am trăit sau despre care am auzit.
În ziua de azi, globalizarea parcă înăbuşă sufletele noastre. Roboţii iau locul oamenilor şi ajungem să pierdem tot ce avem noi mai natural, venind de la strămoşii noştri.
După ce am străbătut lumea în lung şi lat, soarta m-a adus în România, unde tot ea m-a făcut să mă întâlnesc cu doamna Zaira Samharadze. După primele cuvinte schimbate, am început să mă gândesc plin de uimire: Nu cumva e vreo rudă îndepărtată sau, cum zicem noi în georgiană, nu cumva „m-a năşit ?” Dar dacă am citit despre ea într-o carte sau am văzut-o în vreun film ?
Nu-mi vine să cred cum poate să încapă în sufletul unui om atâta căldură şi atâta dragoste! De unde poate avea atâta energie această doamnă? De la ce izvor se adapă ?
Am aflat mai apoi că e scriitoare şi traducătoare. După aceea i-am citit versurile, pline de lirism şi totodată de vigoare, cu labirinturi şi secrete.
Am aflat şi despre activitatea sa de mecenat. Din iniţiativa ei, în satul mamei sale, Croli, în munţii înalţi ai Georgiei, s-a reuşit restaurarea bisericii.
A plecat din Georgia iubind un român, un bărbat cum altul nu-i, şi acum, după aproape cincizeci de ani, iubeşte cu aceeaşi dăruire România ca şi locurile copilăriei sale.
Despre Zaira Samharadze şi despre soţul ei, despre dragostea lor atât de romantică, pe care timpul nicicând n-a schimbat-o, s-ar putea scrie un roman.
În felul acesta călătorul obosit ar putea să ajungă la izvorul acela cu apă curată, spre a-şi afla propria sa linişte sufletească.
Într-adevăr, Zaira se aseamănă cu acea oază a sufletului; ea, cea cu un mare suflet vorbeşte cu vrăbii, cu flori, cu norii care vin sau se duc spre Georgia, cu frescele Mănăstirii Antim Iverianul, cu soarele care se duce spre Transilvania.
Da, în secolul nostru atât de agitat, mai există oameni pe care să-i putem admira, pentru bunătatea şi dragostea lor faţă de semeni.
Îţi vine să te urci pe vârful cel mai înalt al muntelui şi de acolo să strigi, către întreg Universul: Oameni buni, există miracole !!! (David Luca Kafiaşvili)
