Marius Ianuş, „Refuz fularul alb”, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2011, 160 p.
La masa celor care plîng
În vreme ce lumea se scălîmbăie prosteşte, pe muzica diavolului,
eu voi sta la masa celor care plîng.
Ca şi acel bărbat pe care l-am văzut la o nuntă din Făgăraş,
distrus de durere, stînd lîngă fetiţa lui la masă,
în vreme ce soţia sa, beată, se prostea în braţele unui zevzec inconştient.
El nu reuşea să o convingă să plece.
El nu reuşea să facă nimic.
Nea Pribeagu
Mi-a fost frică.
Pentru că nu izbuteam să te iubesc
vorba ta mi se părea o bălmăjeală neînţeleasă…
Bubuiturile din uşă m-au înspăimîntat.
Eram singur şi mi se spusese
să nu le deschid străinilor…
Apoi, două ore de chin, în care mormăiam
de o parte şi alta a unui perete, răcnetele tale…
Apoi, ascultînd sirena salvării care nu a vrut să te ia
m-am gîndit că moartea ta cade întreagă pe mine.
Mi-a fost frică. M-am întrebat
dacă şi eu voi muri fără adăpost, fără apă, în scara unui bloc…
Dacă nu cumva merit asta…
Da, eu te-am omorît şi l-am omorît pe Iisus în tine.
Da, eu merit asta.
Mă vei ierta vreodată, Flămîndule?
Mă vei ierta vreodată, Însetatule?
Mă vei ierta vreodată, Străinule?
Mortule? Mortule care n-aveai pe nimeni?
Daniel Cristea-Enache
tocmai am gasit un poem despre Ianus:
http://ofelia-oneeyeopen.blogspot.com/2011/11/cosmar-mistic-elementar.html
😀
:))
literatura despre Ianus e mai tare decat literatura lui Ianus.