Vineri, 25 noiembrie 2011, ora 18.00, la standul Editurii Brumar (standul 376, nivel 7.70) din cadrul Târgului Internaţional Gaudeamus – Carte de învăţătură 2011, va fi lansată antologia „Marfă reîncărcată” de Dan Mircea Cipariu, Florin Dumitrescu, Sorin Gherguţ, Dan Pleşa şi Bogdan O. Popescu. Vor vorbi despre carte şi autorii ei Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei şi Florin Iaru. Invitat special: George Mihăiţă, editorul antologiei „Marfă” scrisă de aceiaşi autori acum 15 ani. Evenimentul este realizat în parteneriat cu Radio România Cultural şi www.agentiadecarte.ro. Emisiunea „Poezie românească” a postului Radio România Cultural, realizată de Anamaria Spătaru şi Emil Buruiană, va difuza poeme din MARFĂ REÎNCĂRCATĂ luni, 21 noiembrie 2011, ora 22.50 (poeme de Florin Dumitrescu), marţi, 22 noiembrie 2011, ora 22.50 (poeme de Bogdan O. Popescu), miercuri, 23 noiembrie 2011, ora 22.50 (poeme de Sorin Gherguţ), joi, 24 noiembrie 2011, ora 22.50 (poeme de Dan Pleşa), şi sâmbătă, 26 noiembrie 2011, ora 22.50 (poeme de Dan Mircea Cipariu).
„Marfă reîncărcată” de Dan Mircea Cipariu, Florin Dumitrescu, Sorin Gherguţ, Dan Pleşa şi Bogdan O. Popescu apare la 15 ani de la editarea şi lansarea antologiei „Marfă”, Editura Salut, 1996. Cei 5 autori au pregătit o antologie aniversară cu poeme inedite. „Marfă reîncărcată” este publicată şi tipărită la Editura Brumar din Timişoara, în 2011, în 700 de exemplare, cu o copertă de Mihai Zgondoiu. Redactor de carte: Robert Şerban. Prefaţa: Florin Iaru.
„Marfă reîncărcată” apare cu sprijinul Asociaţiei EURO CULTURART şi se bucură de sprijinul mediatic al Radio România Cultural şi www. agentiadecarte.ro .
Mai multe detalii pe http://marfareincarcata.blogspot.com/
Dan Mircea Cipariu: „După câţiva ani de redactor-şef al revistei pentru adolescenţi „Salut”, patronată de marele actor George Mihăiţă, şi de redactor-şef la celelalte publicaţii ale Trustului Salut, „Univers paranormal” (prima revistă de gen din România pe care am realizat-o împreună cu scriitorii Ion Hobana, Vasile Andru, Gabriel Rusu şi Dănuţ Ungureanu) şi „Sexualitatea” ( o revistă realizată împreună cu Societatea de Educaţie Sexuală din România, cu Aurora Liiceanu coordonator din partea acestei importante organizaţii!), după ani în care energia mea intelectuală părea că mă îndepărtează tot mai mult de poezie, ajunsesem să trăiesc un coşmar povestit de Traian T. Coşovei. În fiecare noapte, îmi bătea cineva la uşă. Întrebam cine-i şi mi se răspundea sec: „Sunt eu, Ratarea!”. Credeam că jurnalismul pe care îl practicam cu toată forţa mă va rata ca poet. Aşa că ideea de a recupera spaţiul pierdut pentru literatură, între 1990 şi 1996, m-a pus în situaţia unei restructurări identitare. Ori continui cu jurnalismul şi spun adio scrisului literar profesionist, ori aleg calea literaturii, cu toate greutăţile materiale pe care această cale o presupune!
Am făcut câţiva paşi premergători eliberării de jurnalismul dezenergizant. Am iniţiat un cenaclcu, Cenaclul de Marţi, cu Mircea Nedelciu, Traian T. Coşovei şi Gabriel Rusu ca invitaţi speciali. În revista „Salut” am promovat, în pagina „Sub teiul lui Eminescu”, un titlu dat de Marin Sorescu, lecturile de la Cenaclul de Marţi şi textele primite de la corespondenţii „Salut” (printre ei Răzvan Ţupa!). Obsesia literaturii devenise a doua mea natură!
Înainte de 1989, frecventasem cu religioziate, sâmbătă de sâmbătă, Cenaclul „Săgetătorul” condus de profesorul Tudor Opriş, cu şedinţele sale de la Liceul „Gheorghe Lazăr” din Bucureşti, care se prelungeau prin grădina Cişmigiului, la „Monte Carlo”, pe atunci cofetărie, la un choix à la creme. Cenaclul avea un preşedinte din rândul elevilor. Când am ajuns eu la Cenaclu, preşedinte era Bogdan O. Popescu, pe atunci un adolescent cu jeanşi şi geacă de piele, fapt care îl remarca şi mai mult în ochii fetelor. El făcea parte dintr-o generaţie de aur a Cenaclului, împreună cu Răzvan Rădulescu (da, e chiar romancierul, scenaristul şi regizorul cu acelaşi nume!), Ionuţ Cîrjan (singurul adolescent care avea un volum de poeme, cu o recomdare de Traian T. Coşovei), Marius Stoian sau Napoleon Helmis. După Bogdan O. Popescu, am fost ales eu preşedinte de către colegi precum Alexander Baumgarten, Dan Pleşa, Sorin Gherguţ. Între generaţia Popescu şi generaţia Baumgarten-Gherguţ-Pleşa exista o rivalitate firească. Eu eram tampon între aceste grupuri literare, chiar dacă am fost, deseori, criticat pentru „diplomaţia” mea. Împreună cu Baumgarten, Gherguţ şi Pleşa am pus la cale, încă din 1989, o antologie de patru, după „Cinciul” optzecist. Am discutat despre textele noastre, dar, după 1989, nu a mai fost timp de… poezie. Baumgarten a plecat la Cluj, unde a făcut o remarcabilă carieră universitară, şi ceilalţi trei am intrat în morişca „capitalismului de cumetrie”.
Obsesia de a nu mă rata ca scriitor m-a îndemnat să reiau legăturile cu colegii mei de generaţie. Baumgaten, Gherguţ şi Pleşa mi-au trimis textele pentru antologia căreia nu-i găsisem titlu. În acea vreme, la mare modă era trupa „Sarmalele reci” pentru textele scrise de Florin Dumitrescu. Pe Florin Dumitrescu îl ştiam şi din poemele publicate în „Art Panorama”, revista condusă de Dan Silviu Boerescu. Îmi plăceau foarte mult poemele ludice ale lui Florin Dumitrescu şi, astfel, l-am propus lui Gherguţ şi Pleşa să ne fie coleg de antologie. În august 1996, m-am întâlnit la Costineşti, după câţiva ani, cu Bogdan O. Popescu, cu barba care îi crescuse peste ani. Au fost câteva zile de neuitat, cu reportofonul prin staţiune punând cele mai incredibile întrebări studentelor şi celor ce ne ieşeau în cale. Au fost zile de improvizaţie poetică şi de scris poeme dialogice. Poezia lui Popescu era ca o iederă stilistică de neoprit care acoperea sticle de bere, parfumuri de damă, brichete ce explodau sub privirile hipnotizate ale unor yogine.
Întors din Bucureşti, cu textele lui Popescu pe masă, am ajuns la concluzia că poemele lui Baumgarten erau dintr-o lume ingenuă care îmi părea că nu închide cercul antologiei noastre. Aşa s-a întâmplat că în locul lui Alex. Baumgartem a apărut Bogdan O. Popescu, la propunerea mea. Florin Dumitrescu a venit cu ideea genială a titlului, „MARFĂ”, cuvânt de argou pentru mulţi adolescenţi români. Dumitrescu era obsedat de şabloanele de limbaj şi de extinderea lor în poezie şi publicitate. Au mai fost propuse titluri precum „Extra”, „Super”, dar ele au fost să fie numai pentru lumea publicitară.
Pe 23 septembrie 1996, George Mihăiţă a împlint 50 de ani. El a venit cu frumoasa idee ca de ziua lui să facă un cadou adolescenţilor şi tinerilor, o carte de poezie a Editurii Salut, antologia „Marfă”. La Studio Martin a fost o lansare de gală, cu invitaţi precum Adrian Sârbu şi Janine, Dan Piţa, Irina Movilă, Vladimir Găitan, Aurora Liiceanu, Dan Chişu, Vlad Enăchescu, Silvia Dumitrescu, Octave, Beatrice Vornicu, Iolanda Bellu, colegii şi colaboratorii mei de la Trustul ”Salut” – Roxana Iliescu, Romeo Neacşu, Tudor Mihăiţă, Dănuţ Ungureanu, Ion Hobana, Simona Ioniţă, Olivia Sgarbură, Amana Oişteanu, Olivia Pareşcura.
„Marfă” a reprezentat pentru mine revelaţia că pot exista în literatură/prin literatură. După câteva luni de zile, mi-am dat demisia de la „Salut”, după ce coordonasem toate procedurile de achiziţie ale revistei de către Media Pro şi după ce refuzasem un post de coordonare în noua firmă creată. Am ales Calea Literaturii. Se pare că nu am greşit!”
Florin Dumitrescu: „Pe la mijlocul anilor ’90 ajunsesem cunoscut ca textier al Sarmalelor Reci. Pe atunci eram mai implicat în activitatea trupei, eram anti-sistem (într-un moment în care puţini aveau curajul) şi (fără s-o vreau sau fără să-mi pese prea mult) eram postmodern! Toate aceste atribute făceau din mine un animal cultural intrigant şi atrăgător pentru intelectualii vremii, aşa cum aveau să fie mai tîrziu rapperii sau pictorul naiv Ion B… Evident, aveam de partea mea publicul tînăr, sincer şi direct în reacţii. Dar faptul că stîrnisem şi interesul „maeştrilor” m-a propulsat în altă ligă. Revistele literare au început să-mi publice lyrics-urile şi să mi le recenzeze, am ajuns să fiu studiat în masterate şi doctorate, am fost considerat un poet în toată puterea cuvîntului…
Dan Mircea Cipariu ştia că eu scriu şi „poezie cultă”, îmi cunoştea tentativele în această direcţie şi mi le încuraja prieteneşte. Într-o zi mi-a spus: hai, gata, scoatem volum colectiv! Aşa că iată-mă debutând şi în volum, după ce apărusem în… album.
M-am trezit într-o companie de tineri poeţi destul de… diversă, ca să nu zic eterogenă. Spre deosebire de optzeciştii pe care toţi cinci îi admiram şi îi epigonizam (şi care ne-au inspirat şi maniera de a debuta în… desant), noi nu împărtăşeam vreo platformă estetică sau axiologică. Eram, nu tocmai o pleiadă, un cvasi-curcubeu: cinci culori diferite într-un mănunchi care avea măcar meritul de a sări în ochi!
Era important însă ca acea paletă lirică nouăzecistă să se dezvăluie lumii, într-o perioadă în care poezia tînără nu o ducea prea bine… Cipi dovedise încă de atunci intuiţie. Iar criticul Gabriel Rusu şi regretatul George Pruteanu, cei care au dotat volumul cu armătura teoretică, l-au confirmat: deşi veneam din lumi stilistice diferite, reprezentam un mood comun, un air du temps, un saeculum… În româneşte aş zice, cu toată ambiguitatea termenului „o fază”…
Azi, după cinsprezece ani, trăim altă fază. Ne-am maturizat; inevitabil scriem mai bine; şi, ajutaţi de perspectiva timpului, ne conştientizăm mai bine afinităţile. Fiind toţi cinci perfecţionişti, am zis să reedităm experimentul… într-o marfă reîncărcată, mai bună şi, ca orice joc secund, mai pură.”
Sorin Gherguţ: „Ideea de a publica un volum colectiv plutea cumva în aer în grupul nostru de la cenaclul „Săgetătorul“, grup care îi includea şi pe Alex Baumgarten şi pe Radu Carp, nume sonore, astăzi, în sfera academică. Prima oară a fost formulată, dacă țin bine minte, la fosta berăria Gambrinus, prin 1988-89. Volumele colective erau la modă, datorită miticului Aer cu diamante (pe care l-am atins şi deschis abia după 1992, la biblioteca de la Litere, dar din care citisem totuşi fragmente citate în cărți de critică, la Eugen Simion şi alţii), fratelui său de la editura Litera de pe-atunci, Cinci, apoi Desantului… Cred că visam să scoatem un volum colectiv aşa cum alţii aspirau să-şi facă o formaţie. (În cazul optzeciştilor, volumele colective, tipărite pe speze proprii, fuseseră, poate, şi o soluţie de avarie – se publica greu altfel – dar, precum în cazul legii germane a purităţii berii, motivate la origine de penuria de grîu, ceva ivit şi din vicisitudine a devenit pe parcurs un element de blazon). Gîndul plutea, cum spuneam, în aer şi a rămas acolo vreo şase ani, interval în care s-au întîmplat multe în ţară. Nu mai ştiu cine dintre noi şi în ce context a resuscitat ideea, dar mi-aduc aminte că mi s-a părut cool. Prinsesem deja şi gustul: am debutat editorial în 1995 în alt volum colectiv, Tablou de familie (detalii infra). Ca program şi practică estetică, eram într-o perioadă amestecată. Ajunsesem cît de cît la zi cu lecturile, mă uitam la MTV la Beavis şi Butt-head, dar încă nu mă înduram să mă despart definitiv de unele reminiscenţe, cum să le zic, din pubertatea şi adolescenţa devenirii mele lirice. În Marfă am pus şi unele texte cu care nu m-aş fi încumetat să particip laTablou de familie, nu pentru că nu mi se păreau destul de bune, ci fiindcă le simţeam cumva în disonanţă cu direcţia indusă de experienţele de la Cenaclul Litere. M-am simţit, aşadar, mai relaxat, într-un fel, în Marfă – cam aşa cum trăieşte, poate, un cîntăreţ de rock trecerea de la chitară electrică, pentru metale, la chitara acustică, de blues-uri şi balade. Astăzi, din grupajul meu din Marfă mi se pare că s-au învechit cum trebuie – ca un vin păstrat în condiţii optime – vreo trei-patru texte. Cîteva pot fi folosite, ca oţet nobil, la salate, iar unele – două, trei – sunt nerecomandate consumului.”
Dan Pleşa: „Sunt greu de înţeles anii 90-95 pentru cei care i-au trăit, şi greu de imaginat pentru cei care nu-i mai ţin minte, sau, prea tineri, nu i-au apucat. Era o perioadă în care lumea sărăcea văzând cu ochii, inflaţia topea orice brumă de economii, reperele valorice se aşezau pe alte planuri, mereu în schimbare. Era şi un timp în care lumea credea că una dintre soluţii era să faci bani, şi unii se îmbogăţeau peste noapte. (Abia acum, cu criza, oamenii au înţeles că banii se pot pierde la fel de uşor, peste noapte).
E greu de inţeles ce valoare, cel puţin pentru noi, cei 5, aproape sacră, avea în acel moment înţelesul verbului a publica. A debuta într-o carte. E greu de înţeles astăzi, când numai la editura Brumar, anul acesta, la târgul unde şi noi vom lansa noua carte, apar peste 50 de cărţi de poezie. Pe atunci editurile apăreau şi dispăreau peste noapte şi făceau bani buni recuperând nişe de piaţă inexistente sau rahitice pe vremea comunismului: romanul siropel de dragoste, SF-ul, pornografia, literatura gulagului, etc. Din păcate poezia nu fusese (foarte) vitregită de comunişti, aşa că nicio editură nu se arăta interesată să publice un tânăr poet. Eram cinci tineri blambeci care, pe lângă munca solitară de a scrie un vers reuşit unde sincer cred că din când în când înregistram victorii, trebuia să luptăm pe un teatru de război unde nu aveam niciun fel de competenţe (aici nu vreau să fiu răutăcios să enumăr competenţele respective) pentru a reuşi să convingem o editură că merităm să fim băgaţi în seamă şi că avem ceva de spus. Din această perspectivă poate fi mai bine înţelesă şi apreciată strădania lui Dan Cipariu care s-a zbătut să apară Marfă. Precum şi gestul lui George Mihăiţă de a finanţa o carte de poezie.
Când te apropii, memorialistic, de o întâmplare din urmă cu 15 ani, amănuntele care par importante, relevante, se multiplică pentru tine, cel care ai făcut parte din întâmplare. Timpul care s-a scurs adaugă biografie fiecărui actor, astfel încât întâmplările de atunci par a prelua, hoţeşte, valoare din ce s-a întâmplat după, mai mult decât din ce s-a întâmplat atunci.
În felul acesta, amănuntul că prima dată când am vorbit cu nişte prieteni de ideea de a publica împreună o carte de versuri nu ar părea important dacă aş spune că prietenii aceştia erau Georogescu şi Ionescu. Interesant este însă dacă spun că ei erau Alexander Baumgarten şi Radu Carp. Nu prin ce erau ei atunci, ci prin ce au devenit astăzi (importanţi profesori universitari), în felul acesta mincinos, amintirea mea capătă relevanţă prin viitor şi prezent. Cred că, privind prin această cheie, a ceea ce au scris şi făcut colegii mei de volum după ce-am publicat împreună Marfă în 1996, se poate înţelege de ce Marfă e o carte foarte importantă cel puţin pentru mine. Şi ar trebui să fie la fel pentru toţi cititorii de poezie.”
Bogdan O. Popescu: „Reîncărcăm Marfă după cincisprezece ani, nu după zece, nici după douăzeci . Ca şi când fiecare dintre noi ar fi avut nevoie de trei ani de împliniri, de aşteptare, de coacere. Care or fi fost anii mei? Care ai celorlalţi? Unul dintre ai mei a fost sigur 1999, când am scos Poemul de gardă.
În ceea ce mă priveşte, am ţinut să apară această nouă antologie în primul rând pentru a dovedi că nu ne-au intrat fumurile în cap într-atât să nu mai putem sta, prieteneşte, ca pe vremuri, să bem o cafea la aceeaşi carte. Să ne considerăm egali în faţa poeziei. După aceea, cred că e haios să arătăm în ce mod am evoluat fiecare de la prima noastră ieşire în lume. În tinereţe am făcut atât sporturi individuale cât şi de echipă, astfel încât am învăţat să mă simt bine în ambele ipostaze. În plus, cred că o antologie (mai ales reîncărcată) dă forţă şi reper unei generaţii de poeţi. Nu mai zic că mă mândresc cu fiecare din ceilalţi patru şi le mulţumesc că m-au luat, atunci de mult, în această cinci într-o barcă (fără a mai socoti mulţi prieteni care ne-au ajutat atât de mult de-a lungul timpului, cum sunt George Mihăiţă, regretatul George Pruteanu, Gabriel Rusu, Florin Iaru, Mihai Zgondoiu).
Îmi amintesc vremurile în care ne-am cunoscut (of, elixir al tinereţii prime…). Când eram eu şef de cenaclu la Săgetătorul , cu un an mai mare decât Cipariu şi Pleşa şi cu doi decât Gherguţ (conta la vârsta aceea!). Ne hârjoneam, ne tachinam, scriam diferit, atmosfera era însă provocatoare. Vroia, fiecare dintre noi, să fie cel mai bun. După mine a urmat la şefia cenaclului Cipariu, după care nu mai ştiu. Mărturisesc că planul iniţial era ca Marfă să îl includă, alături de ceilalţi patru, pe Alexander Baumgarten, nu pe mine. Nici până în ziua de azi nu am aflat clar de ce, în cele din urmă, m-au sunat pe mine şi am acceptat imediat.
Iată acum poeme noi ale vechii echipe. Am văzut poze din vremea aceea, Pleşa a promis că le încarcă şi aici, pe blog. M-am amuzat şi m-am emoţionat. Aveam nişte haine ciudate. Izbitor cum semăna Gherguţ cu John Lennon. Cipariu părea nu de douăzeci şi patru, ci de şaisprezece ani. Eu aveam barbă. Dumitrescu avea un chip de elev bun şi silitor, nu de textier revoltat. Pleşa era tuns ca elevii de atunci, nu avea plete.
Ne vom viconţi bragelonneşte vreodată? Rămâne de văzut.”
Felicitari, domnilor! Sa fie marfaaaaaaaaaaaa!