„Firea mea dezvăluit romantică cred că mă diferenţiază de generaţia actuală”

La Editura Tracus Arte a apărut volumul de versuri „Din depărtare el mă vedea frumoasă” de Violeta Savu. Autoarea “crede în poezia de dragoste şi poezia de dragoste crede, la rându-i, în ea.”, a scris Ioan Es. Pop. Andra Rotaru a dialogat cu Violeta Savu, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro

Există referinţe religioase în poezia ta, fără a deveni excesive sau dogmatice.

În acest volum („Din depărtare el mă vedea frumoasă”) întrebuinţez sub formă de aluzii simboluri religioase, biblice. Pe alocuri am legat erosul de elemente religioase, iar dogmaticii sunt convinsă că ar putea judeca gestul meu ca fiind profan. Cum foarte bine ai observat, am evitat folosirea excesivă a religiosului, iar atunci când am făcut-o a fost la nivel de simbol. Trăirile mele spirituale sunt legate şi de atracţia, de fascinaţia mea, pentru enigmatic şi misterios. Totodată, sunt de părere că primele poezii frumoase, profunde, care s-au scris au fost cele din literatura creştină. Psalmii lui David sunt unele dintre cele mai frumoase şi mai complexe poeme scrise vreodată. Nu mai zic de Cântarea Cântărilor, un Imn de dragoste minunat!
Nu în ultimul rând, prima mea copilărie s-a petrecut la ţară, unde am fost crescută de bunici. Mai ales bunica era foarte religioasă, evlavioasă, dar fără a fi habotnică. Ea simţea într-un mod foarte firesc dragostea faţă de Dumnezeu şi cele sfinte. Cred că are destulă importanţă educaţia religioasă primită în primii ani de viaţă şi, la maturitate, încă sunt o fire religioasă.

Care au fost punctele de plecare în crearea acestui volum?

Nu e un volum „construit” ca să zic aşa şi, implicit, nu e foarte unitar. Pentru mine poezia e o terapie pe care mi-o aplic mie însămi, o evadare din real şi o mare dragoste. Sufăr enorm când nu-mi găsesc acea stare propice în care să pot scrie versuri. Deci sufăr când mă simt golită de sentimente sau când nu-mi pot exprima emoţiile, trăirile. Punctele de plecare în cazul acestui volum au fost venirile şi plecările mele într-o poveste de dragoste. Şi pe undeva e şi o istorie a descoperirii propriei feminităţi, a recunoaşterii în faţa tuturor, dar mai ales faţă de mine însămi, că da, în dragoste, sunt sau pot fi o fire pasională, câteodată pătimaşă.

Cât de mult simţi că te integrezi sau asemeni cu generaţiile active şi actuale de poeţi?

Din punct de vedere literar, 2011 a fost un an benefic pentru mine. Am simţit că încep să mă integrez la „generaţiile active şi actuale de poeţi”. Eu am mai publicat două volume de versuri (nu seamănă deloc între ele, am schimbat registrul de la un volum la altul). Până acum eram cunoscută ca poetă doar la mine în oraş, în Bacău. Anul acesta am publicat a treia carte, care, într-adevăr, este mai bună decât celelalte două ale mele. Am avut bucuria să fiu invitată să citesc la Târgul Naţional al Cărţii de Poezie, cartea mea a beneficiat la sfârşitul lunii mai de lansare la Bookfest şi a fost prezentată de Cosmin Perţa în termeni de o deosebită căldură sufletească. La Târgul Naţional al Cărţii de Poezie nu am ratat nicio lectură a poeţilor, m-am dus la toţi, i-am ascultat şi m-am simţit aşa ca-ntr-o vrajă. Cred că în istoria literaturii române e perioada cea mai bogată în poeţi, se scrie poezie bună şi foarte bună şi se adaugă nume noi de poeţi ce promit foarte mult. E o mare bucurie pentru mine că am avut şansa să întâlnesc poeţi cum eşti tu sau Miruna Vlada, cum sunt Radu Vancu, Claudiu Komartin, V. Leac, Marin Mălaicu-Hondrari, Chris Tănăsescu, Cosmin Perţa, Gabriel Daliş, Moni Stănilă etc.
De asemănat cu generaţiile actuale de poeţi, nu prea ştiu ce să spun… Oricâte asemănări ar fi între ei, până la urmă dacă îi iei cu adevărat separat, fiecare are stilul lui personal, pentru că fiecare îşi trăieşte emoţiile. Firea mea dezvăluit romantică cred că mă diferenţiază de generaţia actuală. Aceasta s-ar putea să fie pentru mine un mic dezavantaj: poezia mea să fie tratată ca fiind romanţioasă, un pic retro. Din punctul meu de vedere nu este aşa, dar nu eu decid percepţia critică. Una din trăsăturile dominante ale poeziei noi este conţinutul epic, un discurs aproape de real, este clar că nu mă integrez aici. Sunt bine receptate poeziile care mizează pe imagini, unde, îţi spun zâmbind, cred că stau un pic mai bine.

Multe dintre imaginile pe care le înfăţişezi cititorului sunt fără finalitate în lumea reală. Apropierile dintre personaje, legăturile dintre elementele propriului trup sunt fragmentate şi fragmentare. Există vreun moment sau situaţie în care ar fi posibile aceste apropieri?

Aşa cum am zis deja, în poezie eu mă distanţez de real. Nu e vorba de a fugi orbeşte de realitate, ci de a plăsmui în interiorul şi în jurul meu, în vecinătatea imediată, o atmosferă frizând oniricul, puţin fantastă.
Mă întrebi dacă aceste apropieri ar putea fi posibile?! În cazul unei iubiri împlinite răspunsul ar fi da fără niciun dubiu, dar în cartea mea concret nu se întâmplă decât aşa cum ai zis, fragmentat şi fragmentar, mai mult în vis, în iluzie.

Care sunt lamentaţiile Evei contemporane?

Am răspuns în finalul poeziei: abisul singurătăţii. Acesta e răspunsul meu laconic de poetă: Psihologii şi sociologii ar putea da o varietate de răspunsuri, ar putea scrie tomuri întregi pe acest subiect. Vorbind însă propriu-zis despre poezia respectivă, oricine îşi poate da seama că nu e vorba de o lamentaţie, de ceva lacrimogen, este o aşa-zisă rugăminte adresată de către femeie (Eva) bărbatului, este o încercare de ademenire, o ispită.

Mai pot fi bărbaţii nişte „zei sfidători”?

Doar în măsură în care noi femeile îi îmbrăcăm în aceste haine de „zei”. Caracterul de „sfidător” se adaugă sau nu în funcţie de comportamentul lor faţă de noi. Dacă, iubindu-ne, bărbaţii ne tratează ca pe nişte zeiţe, atunci în ochii noştri vor fi zei. Dacă însă primează sentimentul de dominare masculină, sunt „zei sfidători”, indiferenţi (insensibili) la dragostea unor muritoare.
Dar, aşa cum spunea Adrian Jicu atunci când am avut lansare în Bacău, cartea mea e şi cartea unui reproş… M-am răzbunat prin cuvinte în acea poezie când am zis „zeu sfidător”, am „zgâriat” un pic, deşi nu cred că a fost cineva rănit.

De ce „Din depărtare, el mă vedea frumoasă”?

Grea întrebare… Ce să zic, e un titlu cu multe deschideri, care incită să fie continuat, fie şi doar în gând, de fiecare cititor. Când Marin Mălaicu-Hondrari a fost întrebat în Bacău, la lansarea romanului său „Apropierea”, despre titlu, a spus printre altele: „În orice apropiere există şi o depărtare”. I-am mărturisit părerea mea că aforismul lui ar avea un ceva comun cu titlul cărţii pe care o voi publica în curând (cartea era dată la tipar la acel moment). A fost începutul unei prietenii literare între mine şi Hondrari şi pe cartea lui „la două zile distanţă” mi-a scris o dedicaţie care m-a tuşat foarte mult, spunându-mi că poeziile mele sunt frumoase „nu numai de la depărtare”.
„Din depărtare, el mă vedea frumoasă” e un titlu puţin narcisist, calin, însă în subsidiar e şi un regret… Dar cel mai mult îmi place să cred despre cartea mea de poezii că are în conţinutul ei erotic, atât apropieri, cât şi depărtări.