De curând, la Editura Tracus Arte a apărut volumul „Refuz fularul alb” de Marius Ianuş.
„În „Refuz fularul alb”, poetul şi omul Marius Ianuş face un extraordinar tur de forţă, psihologic, de limbaj, de credinţă, în numele propriei salvări, pentru a goni de la sine „soluţia” sinuciderii. Unele poeme sunt notaţii (ne-suprarealiste) ale gândurilor care se lovesc unele de altele, altele sunt bocete, altele imprecaţii, altele, cântece de dragoste, unele prea impregnate de psihologia („nebunia”) omului, dar toate atât de pline de o uriaşă forţă interioară: aceeaşi care îl şi întunecă, care îl şi luminează. Marius Ianuş este un om puternic, un poet puternic, puterea lui este atât de mare, încât ţâşneşte şi în direcţia bună, şi în direcţia rea, în credinţa, ca şi în poezia lui, puterea lui („animalică”) îl târăşte departe de sine, într-o singurătate care îl de-personalizează, desfiinţează.
„Refuz fularul alb” este un document (autenticitatea capătă nebănuite valenţe) de credinţă, al unui Iov al secolului XXI, care doar prin cuvintele sale poate căuta cheia salvării. Poezia pe care o scrie Ianuş acum este poezie religioasă, dar poezie de cea mai bună calitate (cu câteva excepţii, poemele din ciclul omonim şi superbul „Rusia, mama” de la final). Emoţionante până la lacrimi sunt poemele-scrisori adresate Zveruţei, fetiţa de care tatăl este despărţit: „Zveruţa mea, te aştept în parc, fetiţă frumoasă, inima mea./ Nu şti tu cât am plâns fără tine.// Dacă n-aş şti că Dumnezeu te iubeşte/ mai mult decât aş putea visa să te iubesc eu/ aş înnebuni.” – Raluca Dună
