După ce laşi în urmă mii de kilometri, nimic nu ţi se mai pare anormal: nici ceea ce ţine de tine, nici ceea ce ţine de alţii. Stresul dispare, temerile la fel, relaxarea te cuprinde de parcă ai fi practicat câteva ore yoga… America era un fel de sperietoare pentru mine, ceva de genul secvenţelor din Kill Bill, era în imaginaţia mea o ţară pe care pusesem tot felul de embleme, steguleţe de avarie şi decupaje din filmele copilăriei: doar că Shirley Temple fuma trabuc, iar Audrey Hepburn nu purta Chanel. După doar câteva zile, prejudecăţile au început să se clatine. Aici, până şi oamenii străzii au un farmec aparte, de personaje anume puse să-ţi facă farse şi să-ţi spună nişte banalităţi fantastico-poetice.
John Updike, Stefan Merrill Block, Sylvia Plath, Allen Ginsberg, Mark Twain, William Faulkner, Don DeLillo, Truman Capote etc. etc. Apoi NATO, NASA, CIA, SPCA etc.. Harry Potter, “Macaulay Culkin”, Mickey Mouse, Donald, Ninja Turtles… The Mamas & the Papas, Simon & Garfunkel, The Doors, The Velvet Underground, Nirvana etc. etc. s-au învârtit şi amestecat în capul meu mulţi ani. Şi am făcut un fel de colecţie de “steguleţe” nu doar la categoria “mare”, dar şi la cea “mică”: Boobs, tits, anorexie, bulimie, operaţii faciale, schimbări rasiale, gangsteri, crime, droguri etc. etc.
Doar că întrebările celor de aici sunt la fel de surprinzătoare: nu-i aşa că europenii au o părere proastă despre noi? Iar dacă i-aş întreba acelaşi lucru, răspunsul nu ar fi legat de rromi, hoţii sau prostituţie, ci despre o Românie exotică, aflată foarte departe, cu exponate regale la Maryhill Museum of Art sau locuri minunate.
Sunt curioasă cum i s-ar părea lui L. Frank Baum atât România cât şi America, ce oameni de tinichea şi sperietori aparent lipsite de creier ar crea, ce fel de lei paralei şi câte puteri i-ar da lui Dorothy să nu mai vadă nici un oraş de smarald prin ochelari.
Andra ROTARU
