La începutul anului 2011, la Editura Cartea Românească apărea romanul “Viaţa lui Kostas Venetis” de Octavian Soviany, receptat extrem de bine de cititori şi critica literară. “Când păcătosul are revelaţia sacrului, nimic şi nimeni nu-l mai pot întoarce”, a scris Alexandru Matei. Andra Rotaru a dialogat cu Octavian Soviany, iar interviul este preluat din revista “Dilema veche”.
Încă de la primele lansări, personajul noului dumneavoastră roman şi-a făcut simţită prezenţa, surprinzând audienţa într-un mod atipic…
Ei, poate au fost doar nişte coincidenţe, chiar dacă relaţia mea cu acest personaj a fost de la bun început puţin mai aparte… Am mai spus cum totul a început de la un nume descoperit de Nora Iuga într-un cimitir.
Ciudăţenia a început în momentul când, din motive pe care nu mi le pot explica îndeajuns, acest simplu personaj de fundal din Textele de la Monte Negro a devenit pentru mine o obsesie şi m-a convins să hălăduiesc lângă el vreo şapte ani – aproape o căsnicie. Evident că atunci când m-am găsit în oraşul unde se află mormântul lui Kostas n-am putut să rezist tentaţiei unui pelerinaj. Şi s-au întâmplat şi atunci nişte lucruri oarecum stranii… Mai întâi, Nora (care, evident, mi-a fost călăuză) uitase adresa cimitirului, pe care l-am găsit până la urmă cu greu, întrebând pe unul şi pe altul; apoi, mormântul nu era în locul unde îşi amintea Nora, ci pe o altă alee…
Dar cu Kostas Venetis au fost şi întâmplări mai amuzante. De exemplu, când o comentatoare a Textelor de la Monte Negro a crezut că acest nume este o anagramă de la Octavian Soviany sau când redactorul unei reviste literare, căruia îi încredinţasem un fragment destul de deocheat din roman, m-a întrebat (la modul cel mai serios cu putinţă!) dacă cumva este vorba despre o naraţiune autobiografică.
Ce capcane aţi evitat pe măsura scrierii cărţii?
Acest roman m-a vindecat de un complex, acela că nu ştiu să povestesc. Am început să scriu proză oarecum din întâmplare. Mai scrisesem, ce-i drept, pe la vreo treizeci de ani, o mică povestire, pe care s-a întâmplat s-o citesc apoi unei persoane apropiate, iar aceasta mi-a declarat cu francheţe că e cea mai proastă povestire pe care a auzit-o în viaţa ei.
Experienţa asta m-a vindecat pentru multă vreme de orice veleitate de prozator, iar când am început să scriu Textele de la Monte Negro, eram convins că e vorba de un poem de câteva pagini. Întâmplător a ieşit un roman, dar pe parcursul scrierii lui n-am avut niciodată siguranţa că voi reuşi să-l duc până la capăt.
După Viaţa lui Kostas Venetis nu numai că am căpătat certitudinea că pot scrie proză „pe bune“, cu „personaje şi întâmplări“, dar am descoperit că îmi şi place s-o fac, şi că romanul îţi oferă, din unele puncte de vedere, mult mai multe posibilităţi de expresie decât poezia. Prin urmare, e de presupus că voi persevera. E şi foarte palpitant în cele din urmă, căci, aşa cum ai ghicit, fiecare carte are capcanele ei. În cazul lui Kostas, a fost vorba de tentaţia excesului de culoare istorică, de ispita senzaţionalului (sunt un mare devorator de romane senzaţionale) şi poate chiar de cea a kitsch-ului, căci nu-mi lipseşte gustul stridenţei şi al butaforiei. Cititorii vor judeca dacă am reuşit sau nu să evit aceste capcane.
Debutul editorial a fost marcat în 1983 de volumul Ucenicia bătrînului alchimist. Au existat probleme de cenzură, în acel moment, sau a fost vreo perioadă în care vi s-a cerut să faceţi compromisuri legate de libertatea dvs. de scriitor?
În anii ’80, cenzura nu mai avea nici pe departe eficienţa monstruoasă din epoca stalinistă, aşa că, în ciuda recomandărilor din documentele de partid, pe piaţă apăreau destule cărţi „cu probleme“, iar cu cenzorii se putea câteodată „negocia“. Privilegiaţi erau, fireşte, autorii „cu nume“ şi aşa se explică, de exemplu, că un Buzura îşi putea lua nişte libertăţi (vorbea, de exemplu, într-unul dintre romanele sale, aproape pe faţă despre greva minerilor din 1977) care unui scriitor mai puţin cunoscut i-ar fi creat probabil încurcături cu Securitatea, sau că Ioan Alexandru putea să publice poezie religioasă. Dar debutanţii erau întorşi pe toate feţele, înainte de a apărea în volum, iar de la mijlocul anilor ’80, volumele de debut individuale au fost înlocuite de cele colective, sub pretextul economiei de hîrtie.
În aceste condiţii, pot să mă laud cu faptul că am fost (după ştiinţa mea) unul dintre ultimii autori care a reuşit să debuteze, nu fără emoţii, printr-un volum individual. Povestea a fost aşa: mă mutasem deja în Bucureşti şi, în primăvara lui 1980, aveam gata un volum de versuri, pe care, din motive sentimentale, ţineam morţiş să-l public la Editura Dacia. Cu manuscrisul acestei cărţi am plecat la Cluj şi i l-am dat lui Ion Vartic, care l-a încredinţat editurii, convingându-mă totodată să nu renunţ la y-ul din semnătură (care e „din acte“, dar mie mi se părea pe atunci prea artificios şi exotic). Cartea a zăcut la editură vreo doi ani, apoi am aflat dintr-un ziar că trecuse cu bine printr-un aşa-zis concurs şi urmează să fie tipărită. Aşteptam ca o mireasă înainte de măritiş fericitul eveniment, când primesc pe neaşteptate un telefon: redactorul meu de carte, poetul Vasile Igna, mă anunţa că au apărut nişte probleme cu cenzura şi îmi cerea să merg degrabă la Cluj, aducând cu mine şi 20-30 de poezii, neapărat şi câteva patriotice.
Aveam gata scrise un poem intitulat „Tripticul Mioriţa“ (îl compusesem sub influenţa maestrului meu de la Braşov, Darie Magheru, mai mult morbid decât patriotic), ca şi câîteva „tânguiri metafizice“ pe care (subterfugiu frecvent pe atunci) le-am atribuit unor personaje istorice: Ion Vodă, Petru Cercel sau Avram Iancu. Mai patriotic decât atât nu aveam. La Cluj au început negocierile: problema era că doamnele de la Consiliul Culturii (adică cenzoriţele) erau nemulţumite de ciclul care dădea titlul volumului (şi era totodată partea lui cea mai bună), ca şi de nişte poezele de dragoste, total nevinovate de altfel, în care dânsele descoperiseră că ar fi descris un viol (?!). După lungi discuţii, am reuşit să salvez ciclul Ucenicia bătrânului alchimist, am sacrificat poeziile de dragoste, iar „Tripticul Mioriţa“ şi aşa-zisele balade istorice au fost aşezate în fruntea volumului. Partea frumoasă e că „Tripticul“ avea să le displacă profund altor cenzori, el urma să apară şi într-o antologie proiectată de Laurenţiu Ulici, care până la urmă n-a mai fost publicată, am înţeles că şi din pricina „poemelor mele patriotice“.
Pe lângă poezie, critică literară şi romane, aţi scris şi piese de teatru, unele dintre ele montate pe scenele din ţară. Ce libertate vă oferă dramaturgia, faţă de alte genuri literare?
Da, am scris şi nişte texte dialogate, care la o adică ar putea să treacă drept teatru, deşi sunt aproape cu neputinţă de pus în scenă. Aşa că n-am avut montări propriu-zise, doar spectacole-lectură cu Strălucirea şi suferinţele filozofilor (în regia lui Victor Ion Frunză) şi cu Lecţia de anatomie a profesorului Orfeu (regia Dan Tudor). Mai recent, regizorul Marcel Ţop a conceput un spectacol după poemele din Marii oameni ai revoluţiilor, care s-a bucurat de interpretarea de excepţie a lui Iulian Glitză. Cât despre libertăţile create de dramaturgie, cred că e vorba mai degrabă de nişte constrângeri. Se spune că să scrii teatru e mult mai greu decât să scrii poezie sau proză.
În ce constă adaptabilitatea unui scriitor de la un gen literar la altul, şi de la o perioadă la o altă perioadă socială şi culturală?
O asemenea adaptabilitate se produce probabil de la sine. Eu cel puţin am făcut-o firesc, sunt acelaşi când scriu un poem sau o cronică literară, căci fiecare dintre acestea vorbeşte în felul său despre acelaşi om şi despre aceleaşi obsesii. După cum n-am defel impresia că în „infernul“ comunist eram altfel decît în „paradisul“ capitalist.
Există tabieturi diferite pentru genuri literare diferite?
Nu, tabieturile sunt aceleaşi: mult tutun, multă cafea, pe cât posibil, singurătate. Şi obiceiul de a le citi, totdeauna Mirunei Vlada, foarte des Norei Iuga, paginile de care fie că sunt foarte mândru pentru moment, fie foarte nesigur.
