Scriitoarea Angela Baciu a trimis pe adresa redacţiei AgenţiadeCarte.ro un interviu cu istoricul literar, criticul și poetul român Emil Manu (1922-2005), care a cunoscut repercusiunile politice, fiind deţinut în închisorile Jilava şi Peninsula. A obţinut numeroase distincţii literare, iar în anul 2000 a fost distins cu Premiul special al juriului Uniunii Scriitorilor pentru întreaga activitate. Angela Baciu a dialogat cu domnia sa despre „huliganismul” politic şi „uneltirea” contra orânduirii socialiste” şi despre activitatea sa literară.
Domnule Emil Manu, daţi-mi voie să vă întreb ce credeţi că ar trebui criticat azi, în lumea în care trăim, dar în numele societăţii de mâine?
Aş vrea să vă spun mai întâi că întrebarea Dumneavoastră D-na Angela Baciu ,îmi aduce aminte de o carte de interviuri de Ion Biberi, apărută în 1946 şi intitulată Lumea de mâine. Ion Biberi se întreba şi el cum va fi lumea ce urma să vină după cel de-al doilea război mondial. Îi răspundeau la această întrebare personajele cele mai importante ale epocii, printre care Alexandru Rosetti, George Călinescu, Tudor Vianu, Lucreţiu Pătrăşcanu, Petru Comarnescu, Geo Dumitrescu (cel mai tânăr dintre cei interogaţi) şi alţii. Nu voi copia în răspunsul meu, aici, o frază din aceste interviuri, ajunse astăzi clasice, deşi ideile mari ale răspunsului meu coincid, în parte, cu începutul de lume nouă ce se profila la orizont, după 1946, în România. Aceste interviuri priveau mai multe domenii – economie, cultură, religie. Nici unul dintre răspunsurile conţinute în cartea citată nu avea vreo doză de pesimism, toţi cei interogaţi vorbeau cu multă bună credinţă şi cu speranţa de lumea ce urma să vină. Şi cu toţii ştim ce a urmat: „Cancerul roşu al comunismului”.
Noi astăzi nu ne mai înşelăm nici cu vorbele, nici cu faptele. Avem în faţă o altă lume, pe care o credem pornită pe drumul cel bun. Marile speranţe ale omenirii sunt legate de ideea cooperării europene pe plan politic şi social înţelegând în aceste noţiuni, direct implicată, şi ideea de cultură. În numele societăţii de mâine, avem azi de criticat tot ce a fost rău în trecutul nostru mai apropiat sau mai îndepărtat, într-un cuvânt, ideile rămase încă nocive ale lumii de ieri, mentalităţile popoarelor, noţiune în care includem şi poporul nostru, într-un cuvânt reziduurile comunismului.
În 1945 aţi debutat cu poezii şi eseuri în „Lumea”, revistă condusă de G. Călinescu. Cum erau timpurile de atunci, percepute de ochiul studentului Emil Manu?
Eram student în 1945 şi eram frenetizat de ideile călinesciene. Marele meu profesor m-a invitat să colaborez la revista sus-numită. Într-o după-amiază a anului 1945, toamna, m-am urcat la etajul al V-lea al blocului în care funcţionau mai multe ziare, printre care marile cotidiene de tiraj „Adevărul” şi „Dimineaţa”, iar dintre săptămânale, foarte moderna revistă „Lumea”, pe care mentorul meu spiritual, G. Călinescu, o dirija de la distanţă. În realitate, revista era condusă de secretarul de redacţie, poetul ce se afirmase atunci, în 1945, ca unul dintre cei mai talentaţi literatori ai generaţiei mele, Ion Caraion.
Mă întrebaţi de timpuri şi de mentalităţi. Ce vă pot spune eu acum, când avem în faţă aproape cinci decenii de la acest eveniment biografic ce îmi marchează, cu pregnanţă pe plan biografic, existenţa mea literară?
Vremurile erau în transformare continuă; se băteau cap în cap, într-o succesiune paradoxală, mentalităţi adverse. De o parte, ideile sincere şi prea încrezătoare în integrarea noastră în sfera culturii occidentale, pe de alta, realităţile şi tendinţele ideologice care aveau să înece prin nocivitate aceste speranţe naive ale occidentalilor, prea uşor şi prea repede, mulţumiţi de faptul că pe toate planurile câştigaseră războiul. Cu alte cuvinte, credeau cu prea multă certitudine în minciunile asiatice ale „genialului” Stalin cu care fuseseră aliaţi fideli. Mai târziu, aceşti occidentali au realizat că ei, în realitate, fuseseră manipulaţi de ruşi, aducând, fără să-şi dea seama, aproape toate ideile comuniste la noi. Putem spune fără rezerve că Occidentul a deschis drumul ideilor radicale de stânga în Europa de Răsărit. Ei au pierdut astfel un război pe care-l câştigaseră, iar ruşii au câştigat un război pe care-l pierduseră.
Scriitorii şi artiştii străini nu erau conştienţi decât într-o mică măsură că la orizont se profila mortificarea absolută şi definitivă a ideilor de libertate şi de progres.
Se spune că prieteniile din tinereţe nu se uită niciodată. Ce prietenii v-au marcat?
În acel timp eram student la Facultatea de Litere şi Filozofie. Dintre colegii cu care m-am împrietenit, un loc aparte a avut în inima mea poetul Ion Caraion, care, aşa cum am mai spus, era secretarul de redacţie al revistei „Lumea”, săptămânal pe care în realitate el îl făcea sau, cum se spune în mod curent, îl realiza în întregime, iar cititorii credeau că totul era făcut şi condus de infatigabilul academician G. Călinescu.
Ion Caraion avea o fire uşor inflamabilă, mai ales în contact cu aplicarea ideilor noi de libertate social-politică şi de cultură liberă, în care exista şi o mare doză de speranţă a întregii omeniri. Nu a fost uşor pentru mine să-l suport, adeseori căutând să mă convingă că absolut totul trebuia schimbat pe plan social-politic şi că trebuia să ne întoarcem şi să rămânem în Europa, aruncând la coş ideile colectiviste ce ne veneau din ce în ce mai insistent din Ţara Sovietelor. Era inutil acest discurs aproape zilnic al poetului, pentru că şi eu gândeam la fel. Caraion, în afara spaţiului oferit de săptămânalul „Lumea”, mai scria articole şi eseuri de o violenţă nemaiîntâlnită şi în alte ziare ale vremii. Printre ziarele în care publica poetul, citez în primul rând „Jurnalul de dimineaţă”, condus de Tudor Teodorescu-Branişte, ziar în care fostul meu coleg a colaborat cu două articole de mare răsunet în presă, despre Criza culturii româneşti şi Criza omului contemporan. Pe lângă aceste articole, care nu făceau deloc plăcere noilor ideologi, a mai tipărit, împreună cu colegul său Virgil Ierunca, şi revista anticomunistă „Agora” în care semnau poeţi şi scriitori din toată lumea. Nu au întârziat consecinţele…
Pentru aceste articole şi pentru propaganda ostilă pe care o întreţinea şi oral în redacţia revistelor şi ziarelor la care colabora, Caraion a fost arestat şi condamnat la 5 ani închisoare, ani pe care i-a petrecut muncind la Canalul Dunărea – Marea Neagră, la minele de plumb din Cavnic şi Baia Sprie, apoi la Periprava, unde se recolta, în condiţii foarte primitive, trestia.
Munca în aceste infernuri moderne i-a provocat o hepatită ce s-a răzbunat pe trupul lui slăbit şi i-a cauzat moartea peste câteva decenii, în 1986; poetul a murit din aceste cauze în exil, în Elveţia, la Lousanne.
După întoarcerea sa de la Canal, eu l-am găzduit în modesta mea garsonieră şi pentru această „infracţiune” am fost condamnat şi eu, la 6 ani de închisoare şi confiscarea averii. Caraion a fost condamnat la moarte pentru o infracţiune cu titlul „trădare de patrie”. I s-a completat rechizitoriul şi cu alte acuze. Din închisoare s-a întors în 1964.
Aţi făcut războiul. Ce efect a avut asupra scrisului dumneavoastră experienţa armelor?
Războiul la care am participat ca infanterist, elev de şcoală militară de ofiţeri de rezervă, l-am „petrecut” în faza lui finală, începând de la sfârşitul lui august 1944 până în mai 1945, luptând cu ultimele zvârcoliri disperate ale nazismului în regiunea Arad, unde erau masate toate şcolile de ofiţeri de rezervă, adevărată pepinieră de cadre pe care Antonescu le pregătea, în continuare, pentru frontul antisovietic. Întoarcerea armelor ne-a surprins complet neinstruiţi şi totuşi, am ţinut piept diviziilor blindate germane care, dacă nu ar fi fost oprite de noi, puteau compromite toate victoriile aliaţilor apuseni. Ca orice manifestare violentă pe plan social, războiul a marcat, ca de altfel şi anii de închisoare, toată existenţa spirituală a tânărului care eram atunci, îndrăgostit de marile idei de pace, de linişte şi de speranţă într-o lume mai bună şi mai dreaptă, ceea ce m-a făcut să am mai puţină încredere în oameni.
Am ţinut în acest timp un „Jurnal de front” în care mi-am notat toate contactele cu realităţile pe care le-am trăit la modul cel mai direct.
Ce ar fi să vorbim puţin despre reviste literare şi idealuri?
După evenimentele din decembrie 1989, în cei aproape opt ani care au trecut, ne găsim în aceeaşi atmosferă, parcă identică cu cea din 1945 când se încheia războiul, în a cărei finalitate ne pusesem toate nădejdile. Acum trebuie să mergem pe un drum nou, să întărim ideea de cooperare internaţională şi de autentică democraţie, singurele idealuri în care trebuie să credem cu statornicie. Ca şi atunci, visele noastre de azi sunt pline de incertitudini, dar şi de câteva certitudini pe care trebuie să le întărim, fiind necesare afirmării noastre în lume şi acest lucru trebuie să-l facem şi pe plan literar şi chiar în publicaţiile periodice din provincie.
Desigur, cele mai bune reviste din ţară sunt cele coordonate de Uniunea Scriitorilor, dar şi altele încep să se afirme prin ţinuta lor din ce în ce mai distinsă pe plan estetico-literar.
Aţi putea face un „clasament” afectiv al cărţilor semnate de dumneavoastră?
Eu am debutat ca poet în revista „Lumea” în 1945, dar evenimentele prin care am trecut – închisoarea, diversele puneri la index, cenzurările predilecte epocii comuniste etc. – mi-au marcat şi mi-au dezorientat existenţa. Din aceste motive am lăsat la o parte poezia şi a trebuit să fac mai multă critică şi istorie literară. De abia după un deceniu şi ceva de la debut, am putut să-mi reiau experienţele lirice ale tinereţii mele, realizând un fel de întâlnire sub bandaje, cum se exprima – şi aici îl citez din nou pe prietenul meu – Ion Caraion. Cărţile mele de istorie literară printre care Prolegomene argheziene (1968), Sinteze şi antisinteze literare (1975), Ion Minulescu şi conştiinţa simbolismului românesc (1981), Reviste româneşti de poezie (1974) etc. mi-au asigurat o carieră în domeniul învăţământului şi al cercetării academice şi universitare, dar nu mi-au asigurat aceleaşi bucurii pe care mi le-ar fi dat, fără întrerupere, poezia.
Ştim ce rol important a jucat exilul în trecut. Dar astăzi, ce însemnătate credeţi că mai are vocea exilaţilor?
În trecut, dacă ne referim la o istorie mai îndepărtată şi anume la epoca paşoptistă, putem spune că exilul scriitorilor şi artiştilor români în Occident a pregătit schimbarea ce-a avut loc în patria noastră atunci. Noul exil, cel contemporan, care a ocrotit pe scriitorii români aproape între aceleaşi coordonate geografice, adică tot în Occident, n-a mai pregătit o revoluţie decât în mod sumar şi incoerent.
Eu cred că scriitorii care au ales drumul exilului contemporan au contribuit mai puţin decât cei de la 1848 la schimbarea revoluţionară pe planul mentalităţii din România. De aceea putem uşor observa că după evenimentele din Decembrie, foarte puţini scriitori au întrerupt exilul şi s-au „repatriat”. Cei mai importanţi dintre aceştia au continuat şi continuă să rămână într-un exil continuu. Probabil că această perpetuă exilare îşi are un rost pe care nu-l putem descifra încă în toate elementele sale.
O personalitate deosebita!