La Editura Polirom a apărut, în traducerea Adrianei Liciu, cea de-a patra carte în limba română a scriitorilor Ilf şi Petrov – „1001 de zile sau Noua Seherezada”, o călătorie revigorantă în lumea paradoxurilor, a viselor şi a burlescului, dar şi un portret al începutului de secol XX.
Volumul grupează povestiri, scenarii, vodeviluri şi foiletoane în care Ilf şi Petrov parodiază atât situaţii şi teme recurente în societatea rusă a anilor ’20- ’30, precum şi şabloane verbale, lozinci, reclame din vremea aceea. Teama de epurare conduce o serie de personaje la simularea nebuniei; în haosul reformei, o nouă Seherezada se arată gata să fascineze comisia de epurare prin poveşti inspirate din teribila realitate a momentului, amânând astfel pronunţarea sentinţei. Tematica industrială şi competiţia acerbă pentru construirea socialismului sunt surprinse în ipostaza lor de izvor nesecat de inspiraţie pentru scriitori, scenarişti şi fotografi deopotrivă, tocmai din buluceala acestora născându-se umorul. Nici mentalitatea pragmatic-tradiţională nu scapă filtrului parodic: locuitorii unui întreg orăşel se mută cu bunurile proprii – inclusiv cornute, dacă e cazul – într-un zgârie-nori construit de un concetăţean îmbogăţit în America, însă tehnologia îşi dovedeşte repede carenţele în faţa apucăturilor noilor chiriaşi. Rapid distrusă din prostie şi neştiinţă, clădirea este părăsită, fiecare întorcându-se la vechea locuinţă.
În timp, tonul scrierilor capătă nuanţe distincte; de la îmbinarea suculentă a comicului cu absurdul, a superficialităţii cu fulgurări de adevăr, a vicleniei cu prostia, esenţa scrierilor din ultimii ani ai colaborării dintre Ilf şi Petrov se concentrează în ceea ce se poate numi lupta cu nepăsarea. Indiferent de abordare, Ilf şi Petrov reuşesc să invoce o mulţime de subiecte făcute parcă special pentru parodie, iar forţa satirică a textelor lor trece fără dificultăţi proba timpului.
ILIA ILF (pseudonimul lui Ilia Arnoldovici Fainzilberg) s-a născut în 1897 la Odessa. A absolvit un institut tehnologic în 1913, după care a lucrat într-un birou de arhitectură, într-o uzină aeronautică şi într-o fabrică de muniţii. În 1923 s-a mutat la Moscova, unde a obţinut un post de bibliotecar şi a colaborat la diverse ziare şi reviste umoristice. A încetat din viaţă în aprilie 1937, în urma unei tuberculoze contractate, se pare, în timpul călătoriei în Statele Unite ale Americii, pe care a făcut-o alături de Petrov şi care a reprezentat subiectul cărţii lor „America fără etaje”.
EVGHENI PETROV (pseudonimul lui Evgheni Petrovici Kataev) s-a născut la Odessa în 1903. A făcut studii clasice, iar în 1920, după absolvirea liceului, şi-a început cariera de jurnalist. Pentru o scurtă perioadă, înainte de a se stabili la Moscova în 1923, a lucrat la Biroul de investigaţii criminalistice al poliţiei din Odessa. A început să scrie povestiri la îndemnul fratelui său mai mare, romancierul Valentin Kataev. După moartea lui Ilf, Petrov a încetat să mai scrie proză, limitându-se la scenarii de fim şi articole. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost reporter de front; a murit într-un accident de avion în iulie 1942, pe drumul de întoarcere din Sevastopolul aflat sub asediu. Colaborarea lui Ilf cu Petrov a început în 1925, când amândoi corespondau la ziarul Gudok („Sirena”), o publicaţie a feroviarilor la care a colaborat şi Mihail Bulgakov. Prima lor carte, „Douăsprezece scaune” (1928), publicată într-o perioadă de relativă liberalizare politică şi economică, a avut un succes extraordinar, dar trei ani mai târziu, apariţia continuării sale, „Viţelul de aur”, a fost posibilă doar în urma intervenţiei lui Maxim Gorki.
