“Oamenii simt că le-a fost furată istoria adevărată”

La Editura Polirom, în colecţia “Ego-grafii”, a apărut „Scara leilor” de Doina Uricariu (vol. 1-2). Volumele oferă cititorilor multe informații despre România anilor 1941-1947, despre condiţiile care au schimbat ţara în următoarele decenii dar şi în perioada tranziţiei post-comuniste. Andra Rotaru a dialogat cu autoarea, iar interviul este preluat din nr. 7-9/2011 al revistei Hyperion.

Volumele reunite sub titlul Scara leilor editura Polirom, 2011 continuă periplul inițiat prin publicarea romanului Maxilarul inferior, vol. 1 și 2, editura Polirom 2010. Cititorii află o istorie crudă a anilor 1941-1947, despre distrugerea sistematică a democrației, începând cu anii 1945-1947, despre deportările în Siberia dar și despre schimbările petrecute în România în anii post-comunismului. Continuați povestea părinților dvs., povestea copilăriei și adolescenței. Povestiți violul lui tanti Tudora, un personaj apropiat dvs. în copilărie și adolescență și treceți dezinvolt la interviul cu regele Mihai despre 23 august 1944. Cât de dificil este să țineți în mâna ce scrie și în memorie planuri atât de numeroase, să oferiți cititorilor o parte ascunsă a istoriei?

Scara leilor continuă Maxilarul inferior dar cele două cărți, alcătuite din câte două volume fiecare, pot fi citite și în ordine inversă. Memoria este un drum, nu ținta pe care o urmează o săgeată. Ea are dus și întors, popasuri, ieșiri în peisaj, cărărui paralele, platouri unde se odihnește. Romanul memoriei și romanul istoriei se pot străbate așa cum descoperi rând pe rând insulele fiecărui arhipelag. Și tot ce ține de geografia umană, de felul în care o ființă anume sau oameni din varii perioade și locuri influențează spațiul în care trăiesc, locuiesc, pun lumea la cale, cum se spune. Poveștile mele nu urmăresc un determinism mecanic. Ele acționează precum undele în fizica cuantică. E o mișcare ondulatorie. Ar fi simplu ca destinul să însemne doar calea săgeții de la arcul întins la țintă.

Ați pus un accent deosebit pe documentare, parcă și mai vizibil în Scara leilor. Au existat în aceste volume numeroase surse de documentare, de la mărturiile regelui Mihai, la tot ce ați parcurs din arhiva regelui și familiei sale, când ați stat aproape două luni la Versoix. Apoi documentele diplomatice, cele emise de serviciile secrete. Cum v-ați ales arhivele și cât de accesibile v-au fost toate sursele de documentare?

Când am decis să fac o carte cu M S regele Mihai în luna mai a anului 1990, eram deja tobă de istorie învățată nu din tratate ci și din felul în care fuseseră concepute seriile de Documente privitoare la 1848 și 23 August 1944, ultima serie în patru volume, îngrijită de Ion Ardeleanu. Documentarea crește ca iedera. E suficient să cauți ceva și ceea ce găsești de duce la ceva în plus, printr-o ramificare teribilă. Uneori te poți bloca, poți da peste documente falsificate. Cine ia drept literă de lege ce s-a scris despre procesele criminalilor de război în „Scânteia” intră într-o înfundătură. Sau despre istoria comunismului scrisă de comuniști și kaghebiști. Dar cine citește declarațiile regelui Mihai din presa occidentală pe vremea lui Ceaușescu deschide ochii. Din cartea lui Ion Ardealeanu care adună în 1985 documentele privitoare la 23 august unele mi-au fost foarte utile, altele, selectate din presă, mi-au trezit rezerve, dar toate m-au ajutat să-mi fac o idee. Am lucrat mult în Arhive, am trăit în biblioteci și arhive ca în a doua mea casă. Așa am scris cărțile despre Emil Botta, Nichita Stănescu și alții. Așa am realizat ediții ne varietur. Am prieteni foarte dragi istorici. Victor Eskenazy despre care povestesc, deocamdată foarte puțin în Maxilarul inferior și în Scara leilor. El mi-a semnalat arhive, mi-a dăruit copii după corespondența trimisă regelui Mihai de avocații dnei Urdăreanu  și oferta lor de a folosi jurnalul și documente ce i-au aparținut lui Carol al II-lea, ofertă declinată. M-a influențat într-un anume sens o carte pe care mi-a dăruită un prieten Memoria focului de  Eduardo Galeano. Stră-stră bunicul meu pe linie paternă se trage din Axinte Uricariul, istoric, cronicar, am mai vorbit despre asta. În America, la Fundația Hoover există multe documente despre România. Oricum ceea ce m-a interesat a fost să aduc în prim plan istoria României. M-am dus la Versoix în noiembrie 1990, cu un caiet de două sute de pagini de întrebări, pe care mi le-au declanșat sute și sute de documente. Faptul că am fost blocată să scot cartea cu MS regele Mihai mi-a dăruit un acces nelimitat la Arhiva regelui, un acces nesperat. Nimic nu e accesibil când nu vrei să cauți, să muncești și să găsești. Într-un anume sens scriu memorialistică așa cum ar scrie un cronicar cronicile Evului Mediu  sau cum și-ar scrie uricele un uric. Cam cum scria, de pildă, strămoșul meu  Axinte Uricariul. Trebuie să ai imaginație ca să găsești documente. Și ceva cultură. La Vatican sunt documente inestimabile despre al Doilea Război mondial. Dar trebuie citite și toate memoriile actanților din acea perioadă, șefi de misiuni diplomatice, rapoarte ale birourilor secrete. Corespondența lor, ordinele de zi, revistele dedicate operațiunilor militare. Este enorm de citit și de aflat. Arhivele bisericii. Arhivele și jurnalele liderilor români în exil. Memoria orală…Când știi mai multe, nu te mai poate duce nimeni cu zăhărelul în alaiul minciunilor și propagandei stil Roller, care iese sub formă de panglici, flăcări și porumbei pe gura predicatorilor contemporani. Nu suport să-i văd cum lapidează și azi istoria României. Apoi am arhivele părinților mei, zeci și zeci de pagini de observație cu cele 39 de operații suferite de tata pentru a i se reconstrui maxilarul inferior. Dar nu sunt roaba arhivelor. Îmi rezerv libertatea. Totul trebuie să aibă viață și sens în viață. Documentele pot deveni ochelari de cai sau flori artificiale la butoniera mirilor de ocazie. După ce am publicat interviul cu regele Mihai în „România literară” și sute de pagini de documente prin reviste, un număr special scos cu revista lui George Arion, a început să plouă cu amenințări cu moartea mea și a copiilor, cu injurii în revista lui Vadim. Manuscrisul cărților mele nu ajungea la Majestățile lor la Versoix, o mie de pagini și două cărți gata de tipar erau blocate. Am povestit despre asta și nu vreau să mă repet. Mai  grav este că și astăzi istoria monarhiei și instituția ca atare nu pot fi discutate normal. Republicanilor le este frică de monarhie.

Ați intrat în psihologia a sute de personaje, nu doar în destinul lor sau în descrierea chipului lor după fotografiile privite împreună cu regina Ana sau de una singură la Versoix. Poate deveni această privire a documentelor și imaginilor un act rece, exterior lumii despre care ați scris. Nu te privează documentul și fotografia de fulgerul intuiției, de accesul direct la un om și la felul lui de a fi?

Nu cred că cititorul află mai mult despre mama dacă insistam pe culoarea ochilor ei verzi cu pistrui castanii sau gri și chiar albaștri în funcție de cum era îmbrăcată, de lumină, de starea ei sufletească. Înainte s-o pierd, ochii ei mi se păreau tot mai albaștri, albastrul acela al copiilor de puțină vreme născuți. Dar cititorii par s-o cunoască și s-o vadă. Mă opresc pe stradă și-mi mulțumesc pentru felul în care am scris despre părinții mei. Pentru portretul reginei Ana, al regelui Mihai, al atâtor personaje din cărțile mele, am primit sute și sute de mesaje. La asta, chiar nu m-am așteptat. I-am cucerit pe cititori cu  lava istoriei ce se revarsă din cărțile mele sau e dată de-o parte spre a ne plimba prin Pompeiul scos de sub cenușă. Oamenii simt că le-a fost furată istoria adevărată și că sunt înstrăinați de tot soiul de prostii și spaime noi de familie, de iubire, de frumos, de bine. Cititorii sunt mai inteligenți decât mașina de propagandă și ifosele textualismului, atât de steril la capitolul condiție umană. Psihologia, empatia, educația nu acționează direct, cu indexul îndreptat spre sens. Fac psihologie, psihanaliză și geografie umană, aparent total neimplicată. Ca tatăl meu când mi-a dat un mic ogor și m-a lăsat să semăn toate semințele, ca să descopăr mai mult decât m-ar fi învățat orice lecție despre haos, aglomerare, sufocare, incompatibilități, vecinătăți letale, lăcomie, prostie…Am scris și am preferat să scriu despre portretele reginei Elisabeth, „Regina-Fecioară”, cum au supranumit-o agenții PR din perioada elisabetană. E un capitol doar în aparență descriptiv și analitic. E multă psihologie în el și un teribil control al complexelor și tentațiilor. Imaginea din portretele reginei Angliei controlează psihologia poporului, diplomaților din țările care o interesează, din țările dușmane, apoi și nu în ultimul rând, nobilimea europeană, Biserica, explorarea Lumii Noi și piratarea unor surse noi de bogăție. Am evocat aceste portrete nu pentru a vorbi despre costume, bijuterii și simboluri ci ca să arăt ce înseamnă autocontrolul și controlul imaginii, gerontofobia, care macină puterea, indiferent de secol. Am făcut un salt enorm prezentând  tot în Maxilarul inferior portretul îndrăgit al Anei de România cu ceasul cu subțirea curelușă de piele la mână. Și chiar atunci când am evocat palate, sensul a fost mai presus de opulență, căutând arta, gustul, aristocrația de sânge, patrimoniul. Pentru unii enumerarea titlurilor de regi, regine și principese a fost oțioasă. Și mie mi-a fost greu să le găsesc în arhive, în Almanahul Gotha. Acum 20 de ani nu exista Wikipedia. Eu cred că dacă un țăran se prezenta pe vremuri drept Ion al lui Ion al lui Gheorghe, al lui Vasile din deal șamd, acest arbore genealogic, spus pe nerăsuflate, avea sens. Prea ne imaginăm azi că suntem singuri pe lume, prea continuăm moștenirea comunismului, a identității fără mamă, fără tată. Majoritatea cititorilor mi-au mulțumit că le-am dat identitatea completă a personajelor știind că am făcut-o cu sens și de dragul lor. Cum să știi despre ce Marie d’Orleans este vorba, fără recursul la genealogii și titluri!! E așa de ușor pentru mine să scriu și am o imaginație debordantă, pe care toți arborii genealogici mi-au pus-o în carantină. Numai cine nu a căutat acte prin arhive  și n-a avut procese în România poate considera informația dusă până în pânzele albe ca un lucru parazitar.

Libertatea scrisului față de cronologie generează autonomia și imprevizibilul din cărțile dvs. Documentele cele mai necunoscute și spectaculoase își așteaptă rândul, dovadă că sunt integrate majoritar în Scara leilor …Povestiți o mulțime de lucruri pe care le-ați trăit, vă plimbați cititorii prin palate și muzee, prin grădina copilăriei dvs. de la Băneasa și cartierul Domenii, povestiți povestea porumbeilor pe care v-a spus-o o prietenă din Venezuela. Scriitoarea le face pe documente uneori  să aștepte. Istoricul le-ar fi scos din mânecă precum un AS.

Știu că i-am surprins total pe cititorii cu tabieturi, pe critici mai ales, dar și pe amatorii de picanterii biografice, prin felul în care am ieșit din matca acelui canal artificial și comod prin care curge memoria, așa cum ne-am obișnuit din jurnale, multe contrafăcute, și din memorialistica egolatră. Scrisul la persoana întâi care exhibă experiența autorului, multă-puțină. Toată acea penibilă sforțare în fața paginii albe. Ce să mai spun de paranoia eului umflat ca broasca din fabula lui Jean de La Fontaine care se visează elefant. Subiectivitatea înrămată în amintiri de la vârste diferite. Galeria autoportretelor, ca temă cu variațiuni a unui Bildungsroman despre suveniruri. Sau revanșa pe care ți-o iei după moarte împotriva tuturor.

O carte precum aceea a lui Adrian Marino face parte din ultima categorie?

Da și Nu. Dar pentru că l-am cunoscut pe Adrian Marino, cu care m-am văzut la sfârșitul anilor ’70 și în anii ’80, când venea prin București, știu sigur că așa gândea despre cei pe care i-a evocat în cartea lui de memorii. Cartea lui, decretată de mulți cititori ai ei, cartea anului, nu mi se pare doar o revanșă post mortem. Adrian Marino i-a lăsat pe contemporanii lui să înțeleagă limpede ceea ce credea despre ei. Avea în marea majoritate dreptate. Dar mie mi-a fost greu să-l mai văd, chiar dacă mă lăuda, pentru că fiind extrem de cultivat, speculativ și inteligent, nu era și un om modest, mai smerit. Mai relaxat. Mă plictisesc personalitățile încrâncenate, care înaintează prin lume bătându-și la infinit propriile clopote. Sau care trăiesc cu discipolii la oblânc ori în spinare, precum vânătorii cu iepurii și rațele doborâte. De aceea i-am preferat pe Paleologu, pe Șora, pe Steinhardt, pe Solomon Marcus, pe Alice Voinescu…

De ce credeţi că lumea a catalogat cărțile dvs. ca fiind cărți totale?

Memorialistica mea aduce în prim plan mai multe memorii. Ceea ce a condus la ideea că am scris un roman sau o carte totală, prin smulgerea textului din fragmentarismul solipsist. Am rupt firul amintirilor mele și am inclus dialoguri ample cu Majestățile Lor, regele Mihai și regina Ana, cu Ili Macici, soția generalului Macici. În aceste dialoguri am găsit cu mult mai multe răspunsuri la întrebările mele decât în jurnalele mele care pot să aștepte sau să funcționeze ca un generator de noi volume, când va fi să fie. Am jurnale cu Emil Cioran, dinainte să-l cunosc, în timp ce-l citeam de pe xerox-uri ori volume obținute cu greu de la sârbii care veneau la București și prieteni din Franța. Am jurnale din timpul în care citeam Kierkegaard, inclusiv Jurnalul lui în mai multe volume. Am jurnale din vremea când citeam jurnalele lui Anais Nin cu care Sorin Titel era convins că semănam…Fiecare din noi avem obsesiile noastre. Ale mele sunt legate de istorie, de familie, de proprietatea spirituală și materială. De construcție. De libertatea de a fi diferit de ceilalți. De a fi și a avea, în sensul celor scrise de Mihai Șora.

Istoria adusă în prim plan nu împinge omul în plan secund?

Unele scriitoare sunt preocupate de orgasm, numărul iubiților paraleli cu soțul și de zestrea acuplărilor din memorie. Există cărți mari ale obsesiilor sexuale, ale iubirilor împlinite și neîmplinite. Le știm. Voi povesti  în memorii sau voi scrie în romane și despre trăirea iubirii mistuitoare. Pe mine mă interesează acum oamenii și felul lor de a reacționa la istorie, putere, la dictatură. Fie ea și numai dictatura modei sau a prietenilor cu care ne vedem. De pildă m-am tot întrebat de ce un unchi al meu prin alianță, în vremea când eram soția lui Paul Drogeanu, a fost primul general român condamnat la moarte în primul proces judecat de Tribunalul Poporului, în 22 mai 1945. A fost comandantul Armatei 1, general de corp de armată, unul dintre cei trei generali români care apar pe Tabloul Pacei/Păcii despre care povestesc pe îndelete în Scara leilor. Macici a fost condamnat la moarte cu un an înainte să fie judecat procesul lui Antonescu. Cu un an înainte de sentința de condamnare la moarte, rămasă definitivă în 17 mai 1946, după care mareșalul a fost executat în 1 iunie 1946. Macici a fost considerat vinovat pentru masacrarea populației civile în 21-22 octombrie 1941, din Odessa și Dalnic. Dar dacă vinovăția ce i se aducea era reală, nimeni nu i-ar fi comutat sentința de condamnare la moarte prin împușcare în închisoare pe viață cu muncă silnică. Cine l-ar fi salvat dacă vina era reală și dovedită, când acuzația număra zeci de mii de evrei uciși ca represalii pentru aruncarea în aer a Comandamentului Român.În Scara leilor am dat Apărarea lui Macici la proces, declarația primarului Gheorghe Pântea care infirmă acuzația și arată că, dimpotrivă Macici i-a salvat pe evrei și a oprit represaliile.

Pot deveni minciunile adevăruri, dacă sunt strigate în gura mare?

Lucrurile se limpezesc dacă ne interesăm care a fost soarta celorlalți generali români care apar pe Tabloul Pacei, generalul Gheorghe Avramescu și generalul Nicolae Șova. Povestea generalul român Gheorghe Avramescu, fiul unor țărani săraci din județul Botoșani este mai presus de orice roman. Și el a intrat în conflict cu mareșalul Rodion Malinovski, dat fiind că a protestat față de proasta aprovizionare a armatei române, și a misiunilor de luptă ce depășeau posibilitățile oricărei armate. Armata română era  destinată practic misiunilor imposibile și decimării. Pe 3 martie, generalul Avramescu a fost arestat de sovietici și a fost ucis în aceeași zi, se pare că din ordinele NKVD. Soția lui Adela, arestată și ea, a fost deportată în Siberia, iar fiica generalului, Felicia, s-a sinucis în arest, refuzând expedierea ei în Siberia unde funcționa uzina violurilor și a morții. Și generalul Nicolae Șova a luptat în prima linie dar Corpul său de armată în mâinile căruia căzuseră  Hipodromul, Poșta Centrală, Gara de Est, Barăcile Franz Josef, Cimitirul Kerepes au fost retrase din Budapesta și trimise în Slovacia. Generalul Șova a fost enervat de deciziile comandamentului sovietic, interpretate ca o ”îndepărtare nemeritată a ofițerilor și soldaților români de la onoarea de a lupta până la lichidarea completă a operațiunilor de la Budapesta”, considerând că „au fost utilizați de aliați numai în momentele grele”. Corpul 7 de armată, compus din Divizia 19 Infanterie  și Divizia 9 Cavalerie, condus de generalul Șova a pierdut 10078 din cei 36348 soldați pe care-i avusese, la începutul operațiunii de eliberare a Budapestei, când a luat peste 7000 de prizonieri. Românii erau îndepărtați și deposedați de „momentul victoriei, al recompensei și onoarei”. Pentru îndrăzneala de a protesta, generalul Șova a fost destituit, trecut în rezervă, apoi arestat în ianuarie 1946. A fost  acuzat abia în septembrie 1946, după procesul lui Antonescu. Procesul lui Șova  a început abia în 15 decembrie 1947.

Cum au reacționat toate aceste victime? Generalii? Cititorul a descoperit în aceste volume caractere, psihologii, dârzenie, slăbiciuni?

Eu nu fac stricto sensu psihologia acestor personaje. Nu le-am cunoscut, mă refer la generali, decât din documente. Dar tocmai aceste documente, pe care le citesc la microscop, sunt menite să pună în valoare atâtea personaje, de la părinții mei, ofițerul grav rănit la Oarba de Mureș și tânăra basarabeancă orfană, salvată de el de deportarea în Siberia până la Majestățile Lor, regele Mihai și regina Ana. În Maxilarul inferior și Scara leilor a crescut un soi de arbore al memoriei și de arbore al vieții. Asta am simțit că îmi doresc să scriu. Noi mai privim încă istoria noastră și destinul nostru, din avion, din elicopterul propus ca mijloc de transport național. Dacă nu realizăm că toți cei trei generali români de pe Tabloul Pacei, aprobat de cenzura sovietică, în decembrie 1944, au fost, după nici două luni de co-beligeranță româno-sovietică, vânați, decimați, arestați și uciși cu un glonte sau lent de sovietici și cozile lor de topor din țară. Din ordinele lui Malinovski, care a pus să se arunce fluturași din bombardierele americane peste români în care sta scris negru pe alb că sovieticii nu vor schimbarea regimului în România. Exact invers decât aveau s-o facă.

Cum se înțelege poeta cu documentele și proza istoriei? Ca să nu spun absurdul, tragedia…

Cred în realitate și documente mai mult decât în metafore. Pot demonstra că fiecare vers al meu există în realitate. De unde l-am cules cu simțurile mele exacerbate, nu doar cu ochiul atroce, cu mintea, memoria și sensibilitatea mea speculativă.Eu funcționez ca un nucleu cu foarte multe catene. O carte despre mine nu pot s-o scriu decât pe mai multe voci. Povestea mea se scrie prin poveștile celorlalți. Și în poeziea mea există mai multe voci. Memoria mea e hrănită de memoria și memoriile celorlalți. Limpezirea lucrurilor se petrece în mine prin confruntarea directă cu oamenii, prin dezgroparea documentelor și  dialogul la infinit cu martorii. Sunt o fire interogativă în poezie și în proză. Ultimele mele două cărți au beneficiat enorm de pe urma cărților pe care le-am scris înainte. E poate aceeași partitură altfel orchestrată, în funcție de partea ce revine unui instrument sau altul.

S-a spus bine că ați scris aceste cărți precum o Șeherezadă modernă.

Asta ar însemna că am descoperit rețeta supraviețuirii și apoi a credibilității. Cititorii și-au pierdut încrederea în scriitori și se comportă cu autorii ca regele persan Shahryar care-a descoperit infidelitatea soției lui pe care-o iubea, poruncind să fie ucisă. S-a instalat neîncrederea. Și consumismul cinic. Drept urmare regele nu se mai implică într-o nouă relație, așa că poruncește să fie ucisă fiecare fecioară/id est carte, pe care i-o aduce vizirul, după noaptea petrecută cu ea. Cititorii care mai citesc trăiesc un soi de bulimie. Înghit cărțile pe nerăsuflate, apoi le vomită cu ajutorul degetului ce dă paginile una după alta îndesat în gât. Sau expulzarea vine de la sine. După trei ani, marele vizir nu mai are nici o fecioară pe care s-o trimită regelui dezabuzat. Șeherezada reconstruiește încrederea pierdută. Se folosește de povestire și curiozitatea trezită de un deznodământ amânat peste fiecare noapte ca  să-și amâne propriul deznodământ. Șeherezada se salvează de la moarte prin poveste, memoria  și farmecul poveștilor. Scriitorii au de luptat nu cu internetul ci cu pierderea credibilității și iubirii cititorilor.

Cărțile dvs. duc o bătălie continuă, cu arme bine ascunse dar și vizibile. Împotriva multor prejudecăți, a fricii de a gândi altfel, a manipulării, deși toți înalță spre cer baloanele așa-ziselor libertăți. Cu o durată de viață tare scurtă.

Atâtea prostie și minciună mi-a fost dat să aud și după 1990, în România și atâta manipulare, încât am simțit că trebuie să mă salvez de la moartea conștiinței mele, să pun la bătaie în ceea ce scriu și editez toate căutările și convingerile mele, povestind ce știu, ce am aflat și ce cred. În pofida a ceea ce credem, în America au succes scriitorii din alte țări care vin cu poveștile părții lor de lume, nu cu improvizații pe rețete de succes americane.

Destinul României după al doilea război mondial, abdicarea regelui, marile puteri ale vremii, instalarea comunismului sunt doar câteva dintre temele pe care le abordați în Scara leilor. Documentarea a început în urmă cu peste douăzeci de ani. Ați avut în vedere scrierea acestor cărți înainte de revoluție.

Le-am pregătit fără să-mi dau seama. Cărțile se scriu fără să știm, mai întâi în noi. Știu sigur că am vrut dintotdeauna să scriu povestea părinților mei, povestea raiului de la Băneasa, povestea celor ce au venit din pușcării și prizonierat și au locuit în casa părinților mei, rude și prieteni. Povestea lui Dida, femeia din satul Frumușani care m-a crescut, povestea lui Tanti Tudora. Povestea Basarabiei. Povestea lui Frau Mi și a lui Frau Pasidea, povestea doamnei Guerrero. Dar nu vroiam să scriu aceste povești așa cum s-a scris proză în timpul cenzurii. Ca un ciorap cu firele deșirate.

Regelui Mihai i-a fost imposibil și după exil, să uite țara în care s-a născut, tragediile prin care a trecut România. A condamnat dictatura din România, casele regale care l-au decorat pe Ceaușescu, a prevăzut schimbările ce urmau să aibă loc odată cu revoluția din 89…

A fost una din marile mele șanse în viață să pot vedea și înțelege, prin tot ceea ce au făcut regele Mihai, regina Ana și Principesa Margareta, ce înseamnă să-ți iubești cu adevărat țara, să trăiești cu poporul ei în suflet, să-ți consideri viața, prin ceea ce ai făcut și faci pentru oamenii țării tale. Arhiva de la Versoix demonstrează cu prisosință acest destin împletit dintre istoria monarhiei române și istoria României moderne. Scara leilor e plină de exemple dintre care n-aș vrea să uit faptul că Fundația Principesei Margareta s-a născut înainte de Revoluția română. Regele Mihai a condamnat dictatura comunistă din România începând cu scrisoarea trimisă în ianuarie 1945 lui Roosevelt  și până la faptul că a prevăzut  baia de sânge din decembrie 1989. A condamnat demolarea bisericilor, a satelor românești, represaliile de după revoluția din Ungaria, de după toate mișcările muncitorești, inclusiv cele de la Brașov, cenzura și măsurile luate împotriva reunirii intelectualilor cu prilejul sărbătoririi lui Eminescu, în 1989. L-a comparat pe Ceaușescu cu Ubu și Pol Pot. Și a prevăzut pas cu pas, cum rezultă din Scara leilor, tranziția, crizele democrației, criza morală și de proiecte vizionare, cu o clarviziune, răbdare și înțelepciune ce fac cu atât mai grotești evoluțiile republicii și spasmele Puterii care a pus în paranteză legitimitatea și, de atâtea ori, țara și poporul român.

Cum a fost prima întâlnire cu meleagurile natale ale părinților dvs. ?

Am scris în ambele cărți despre Basarabia. Primul lucru care m-a șocat a fost calibrarea diferită a căilor ferate. Apoi granița de sârmă ghimpată trecând prin curtea aceleiași familii. Apoi crucile mai mici decât firul de iarbă și mormintele bunicilor mei dinspre mama, scufundate în pământ. Apoi casa mamei, a bunicilor ei, desfăcută și folosită pe bucăți de alte case, o streașină ici, un stâlp de pridvor, o fereastră…o ușă, o clanță, cărămizile ei rezidite în alte ziduri și sub alte tencuieli. Apoi lubenițele rostogolite în Nistru, cetățile fortificate, atâtea cetăți construite de domnitorii români. Am povestit mult despre asta. N-am povestit nimic în cărțile mele încă despre meleagurile natale ale tatălui meu, despre Bacău, despre mulțimea de Uricariu din Nadișa-Moinești, despre bunicii mei dinspre tata, Gheorghe și Smaranda. Poate pentru că sunt și au rămas  în România și nu mi-e frică de o posibilă pierdere sau ștergere a urmelor.

De ce Scara leilor?

Pentru că ea există și azi. Ea duce la intrarea principală din castelul Alupka din Crimeea, construit de  prințul sau contele Vorontsov, care a fost guvernatorul Noii Rusii. E la 16 km de Yalta. Aici au locuit Churchill și eternul său ministru de externe pe care l-a folosit vreme de trei mandate, celebrul  Anthony Eden și Alexander Cadogan Subsecretar  Permanent la Ministerul Afacerilor Externeîn anii 1938-1946. Cei trei formau delegația britanică în timpul Conferinței de la Yalta. Conferința Argonauților, ca nume codificat. Care a împărțit Europa în zone de influență și a azvârlit atâtea țări sub cizma sovietică și dictatura comunistă. E o scară monumentală, străjuită de două perechi de lei. Una care doarme și una care stă de veghe. Trează și gata să acționeze ori să reacționeze.Leii simbolizează puterea.Atât cât trăim urcăm sau coborâm treptele adevărului și ale minciunii. Așa facem și când ne scriem cărțile. Toți scriitorii visează să li se recunoască ghiara leului în cărțile pe care le scriu.