Romul Munteanu, omagiat la Călan

Pe adresa AgentieideCarte.ro am primit un text despre comemorarea lui Romul Munteanu la Călan, semnat de Daniel Lăcătuş. Îl redăm mai jos, integral.

Vineri 02 septembrie 2011 la Casa de Cultură a Sindicatelor din oraşul Călan, de la ora 16:30 a avut loc un eveniment cultural emoţionat, marcat de trecerea a şase luni de la stingerea dintre noi a celui care a fost Romul Munteanu, editor, profesor universitar şi critic literar, nume cu rezonanţă în cultura europeană, distins în anul 2005 cu Ordinul Steaua României în grad de cavaler, premiul Menelaos Ludemis, Atena, 1980, palmes Academiques, acordat de Ministere de La’education Naţionale (Franţa) şi foarte multe alte înalte distincţii venite să-i recunoască meritele deosebite.

În prezenţa unui public destul de numeros, scriitori, profesori, artişti şi mulţi alţi intelectuali din părţile locului, evenimentul dedicat comemorării profesorului Romul Munteanu s-a desfăşurat într-o atmosferă sobră, cu sentimente de adâncă emoţie ce stăpâneau pe cei prezenţi. Deşi iniţial organizatorii şi-au propus ca evenimentul să dureze o oră şi jumătate, durata a fost mult depăşită.

Totul a început cu o înregistrare mai veche realizată la un post naţional de televiziune în care s-a putut urmări omul Romul Munteanu, un domn respectabil, cu simţul umorului şi care crează emoţii celor de lângă el.

Au fost prezentate din cărţile semnate Romul Munteanu, iar fiica acestuia, la rândul ei editor, Ana Muneanu a citit emoţionată din volumul de memorii „O viaţă trăită, o viaţă visată” şi a vorbit despre intenţiile ei, legate de înfiinţarea Fundaţiei Europene Romul Munteanu, cu sediul central la Bucureşti şi un alt sediu în localitatea Călan. Împlinind dorinţa lui Romul Munteanu, Ana Munteanu a adus urna cu cenuşa tatălui în cimitirul din biserica satului, ţinând să împlinească o mai veche dorinţă a acestuia, reîntoarcerea la vatră.

„În memoriam Romul Muntean” a fost moderat de profesorul şi scriitorul Silviu Guga, bună cunoştinţă a profesorului Munteanu, despre care a mărturisit recent că:

(….) „Întâlnirea cu Romul Munteanu n-a avut loc la Bucureşti, aşa cum îmi imaginam, ci la Deva. Bunicul aflase, nu mai ştiu prin ce împrejurare, că Romoluţ a lu` Ciobu, cantorul de la Călanul Mic, pe care-l cunoştea, nu era altul decât tatăl „directorului de facultate”, cum zicea el, de la Bucureşti, şi acesta e acasă. A doua zi tata pune caii la căruţă şi mă ia, împreună cu mama, care cususe o rochiţă pentru Anica, fetiţa profesorului despre care aflaserăm că stă la bunici, luăm şi o sticlă cu ţuică bună de Vălcele şi ajunşi la Călanul Mic, tragem la familia Toltean. La casa Muntenilor ne conduce doamna Toltean, suntem bine primiţi, dar profesorul era la Deva, vine cu un tren de seara, dar a doua zi pleacă iar la Deva şi ne hotărâm să-l întâlnim acolo. Nanei Maria, mama profesorului, care mă simpatiza vizibil, îi spuneam ce importantă carte a scris feciorul ei. Nu mai reţin ce am spus în acel „comentariu”, făcut la gândul că îi va fi transmis fiului şi voi face impresie bună, dar ţin minte cuvintele nanei: „Copilul meu a ajuns fala Călanului”. Nu i-a fost uşor să ajungă aici, că a fost nevoie să înveţe mult şi-n Germania s-a dus să înveţe. Eram încredinţat că aşa e, convingerea aceasta am avut-o şi a doua zi când, cu ajutorul editorial profesorului şi avocatului Aron Todoroni, l-am întâlnit la Deva. Convorbirea cu el a fost mai simplă decât mă aşteptam, pentru că nu mi-a verificat cunoştinţele, am vorbit despre „viaţa literară” din Deva, despre „opera” mea. I-am mărturisit ceea ce părinţilor nu le-am spus, că nu vreau să merg la Bucureşti ca să mă fac profesor, ci scriitor, poet, prozator, critic literar, orice. Când m-am lăudat că debutasem în revista „Tribuna”, a spus că mă invidiază şi mi s-a părut atunci că îşi bate joc de mine. De la Deva am venit cu trenul împreună şi numai atunci m-a întrebat ce-mi place să citesc şi a rămas surprins de lectura mea „bogată”, mi-a recomandat ca să ajung şi eu scriitor să nu mă las influenţat de nici un scriitor. Înainte de toate însă trebuie să merg la cursurile de pregătire pentru admitere pe care le organizează facultatea. I-am urmat sfatul si m-am dus, la acele cursuri unde m-am împrietenit cu Marin Mincu, învăţam împreună într-o cameră de cămin la Grozăveşti” (….)

La un moment dat în ochii acestuia se puteau observa câteva lacrimi, aceleaşi sentimente profunde le-a trăit şi Paulina Pop care a rememorat clipele în care l-a cunoscut pe Romul Munteanu şi căruia chiar a avut ocazia să-i ia un interviu, se întâmpla în anul 2000, an în care profesorul Romul Munteanu era numit cetăţean de onoare al municipilului Deva, localitate unde a urmat Şcoala Normală.

Prezentă la eveniment, interpreta de muzică populară, şi ea din Calanul Mic, Mariana Anghel a încântat asistenţa (împreună cu Violeta Deminescu, învăţătoare şi realizatoare tv, nepoată a profesorului) printr-un gest profund, iniţial nu a fost recunoscută de mulţi dintre cei prezenţi în sală, cei mai mulţi fiind obijuiţi să o vadă în portul popular, aceasta interpretând în memoria profesorului Romul Munteanu piesa „Streiule pe malul tău”, cu toţii, iniţial organizatorii au fost plăcut surprinşi,

Au mai vorbit profesorul şi scriitorul Mircea Tomuş, şi el apropiat al lui Romul Munteanu, scriitorii Ioan Barb şi Rudolf Pilly. Salutară a fost şi prezenţa cenaclului literar „Victor Isac” din Hunedoara, condus de Constantin Grecu.

Din păcate, în ultima perioadă a vieţii sale nu a avut prea des ocazia să se bucure de atenţia unora dintre confraţii săi în litere sau a jurnaliştilor, cum foarte bine remarcă şi criticul Alex Ştefănescu într-un interesant articol, numit sugestiv „Eroul uitat”

„Iată ce se întâmplă acum, chiar acum: trăieşte în Bucureşti, imobilizat în casă şi orb, un intelectual de o valoare incontestabilă, care a făcut servicii preţioase culturii române, dar aproape nimeni nu se interesează de soarta lui: Romul Munteanu. Aproape nimeni nu îl invită la emisiuni TV, preferând să aducă în prim-plan femei dezbrăcate care se aplaudă între ele, când reuşesc să ghicească al doilea nume al lui Napoleon. Aproape nimeni nu-i citeşte cărţile, deşi ar putea găsi în ele mai multă erudiţie şi inteligenţă decât în acelea ale autorilor la modă. Aproape nimeni nu îl menţionează în lucrările de sinteză, pentru că în momentul de faţă nu conduce instituţii şi nu face parte din sindicate ale succesului literar” (….)

Dincolo de toate acestea, Romul Munteanu rămâne în memoria apropiaţilor, familiei, dar şi a cititorilor un om minunat, la fel cum şi-l aminteşte şi Violeta Deminescu :

„Unchiului „Romon” îi datorez imaginea mea despre superlativul frumuseţii feminine: Lucia, soţia sa…Pe la şase-şapte ani ai mei, primiseam vizita bucureştenilor…Probabil dorul de satul căruia profesorul Romul Munteanu i-a dedicat ani …mai târziu o monografie, l-a adus acasă. Priveam fascinată un chip luminat de frumuseţe, dar şi de-o frumuseţe interioară care-i aducea în ochi un zâmbet plin de căldură, îi priveam faţa ovală, ochii mari, râzători, şi mai ales părul negru, lung, ondulat, care pe loc m-a făcut să decretez că vreau un astfel de păr… Şi acum cred că Miss Univers este brunetă, cu părul lung…Diana, fiica „domnului Romon” cum îi mai spuneau şi de care erau foarte mândri calanentii, mi-a spus că şi acum e luminat chipul frumoasei bucureştence de aceeaşi seninătate şi bunătate… Ani mai târziu, prin clasa a şaptea, mi-am petrecut câteva ceasuri în casa unchiului, pe strada Gramont, în Bucureşti, ca un punct final al unei călătorii prin ţară cu tatăl, fratele şi sora mea…În acea vară am văzut câteva din minunăţiile cu care Dumnezeu a dăruit ţara asta: Dunărea şi Porţile de Fier, Bucegii şi Crucea de pe Caraiman…În clipă asta realizez că nu întâmplător mi-au fost duşi paşii, încă dintr-un început, prin locuri de căpătâi ale Grădinii Maicii Domnului… Aşadar, mi-amintesc o casă cu pereţii camerelor tapetate cu cărţi, o ojă roşie-sângerie pe o comodă (a Luciei, bineînţeles) şi o grădină minunat înflorită în curtea casei – un colţ de rai înflorit, în plin Bucureşti. Şi unchiul Romon, încă tânăr, vesel, vorbind cu tatăl meu despre un anume episod din cabinetul nr.1…Toate acestea le revăd şi acum în minte, căci ochii mei de copil visător îşi construiseră de pe-atunci un sipet în suflet, în care a tot adunat nestemate… L-am mai revăzut la finalul liceului, când, din nou însoţită de tatăl meu, am călcat iar în casa de pe Gramont, dar de data asta în calitate de viitoare studentă la filologie. Rămasă singură în Bucureşti pentru câteva săptămâni, tot vara, într-o seară m-au invitat şi primit cu drag Diana, Lucia şi unchiul…Acestea mi-au fost întâlnirile în vreme cu un om de seamă, plecat dintr-un sătuc din Ardeal, aparent insignifiant… ”

Daniel Lăcătuş