A apărut un nou număr al revistei de literatură, arte şi atitudini “Conta”

De curând, a apărut numărul 7/ 2011 al revistei trimestriale de literatură, arte şi atitudini “Conta”, editată sub egida Uniunii Scriitorilor din România. Editori: Consiliul Judeţean Neamţ, Direcţia pentru Cultură şi Patrimoniu Cultural Naţional Neamţ, în colaborare cu Asociaţia Culturală “Conta”. Directorul revistei este scriitorul Adrian Alui Gheorghe, care semnează şi editorialul, din care cităm: “Dacă de mâine nici un scriitor român contemporan nu ar mai accepta să publice în România, sunt convins că nici o instituţie a statului nu ar tresări, nu s-ar impacienta.”

Internaţionalizarea culturilor a avut un efect pervers şi la nivelul receptării şi ierarhizării culturilor în propriul spaţiu de formare, aşa zis identitar. Poetul locului nu a mai fost crezut, glasul insinuant al poetului de peste mări şi ţări a apărut drept mult mai exotic, mai îmbietor. „Culturile economice” au impus culturile artistice, au influenţat ierarhiile de moment, au creat „marea cultură snoabă” care produce valuri în omenire, mai ceva ca uraganele atlantice, iar în urmă lasă dezastre la fel de însemnate. (…) Literatura română a ieşit din comunism pâş-pâş. Nu a trântit uşa de perete, cum ar fi fost normal la o revoluţie, nu a scos trei paşi în faţa frontului pe cei care au urâţit-o în epoca trecută, nu a dat un ordin „pe unitate” să fie scoase rufele murdare din biblioteci. Nu. Ceauşismul a fost recuperat pe nesimţite în spirit şi cuvânt. Că până la urmă ce a făcut artistul colaboraţionist, că doar nu a dat cu parul, nu a strâns pe nimeni de gât, a scris

şi el acolo nişte cărţi cu omagii, a dus pensula pe coclaurii şantierelor de la construcţia piramidelor epocii, a cântat ce i s-a cerut….! Adică s-a exprimat. Lustraţie în literatură, în cultură? S-avem pardon, noi suntem creştini, noi întoarcem şi celălalt obraz…!

Dacă avem o idee de ierarhie în cultura română – şi mă voi referi doar la literatură – aceasta priveşte doar epoci clasate. E vorba de „epoca marilor clasici”, când s-a făcut fixarea limbii şi mai e vorba de perioada interbelică, recuperată parţial, rezistentă prin valori individuale, risipite în parte în lume, dar sigure. După 1947 s-a creat cadrul perfect pentru confuzii. Proletcultismul a

răsturnat pur şi simplu scara de valori. Arghezi a sintetizat foarte bine momentul: „Într-o ţară care-a fost,/ Era mare cel mai prost…”. A urmat „revoluţia culturală” a lui Ceauşescu, iniţiată în anul 1971, care întors dintr-un turneu în Coreea de Nord a venit cu o viziune nouă asupra culturii. Aceasta trebuia să slujească (adică să facă sluj!) omului. Adică omului care

era el. O armată de corifei culturnici s-a alăturat noului front deschis împotriva culturii naţionale, între ei Păunescu zbiera cel mai tare. „Cântarea României” a devenit instrumentul de pervertire al culturii naţionale, de „mediocretizare” a valorilor. Ierarhiile care operau în comunism aveau

perioadă de folosinţă limitată. Erau perisabile ca parizerul din zgârci şi soia, unul din alimentele de pe cartelele cu care îţi luai ceva din hrana zilnică. Şi silnică. Mai mult, la un moment dat se vorbea de o cultură a poporului, fără autori cerţi, nenumiţi. Adică aşa cum agricultorul nu-şi punea semnătura pe bobul de grâu sau pe coltucul de pâine, tot aşa şi scriitorul trebuia să producă

anonim, în numele tuturor, versuri, proză, ode, imne. Nici Orwell nu ar fi întors-o mai bine. În perioada 1945 – 1989, în literatura română am avut mai mult destine, decât literatură. Scriitorii apăreau, pe ici-colo, dintr-o pornire naturală a unui neam, care îşi (re)produce corpii şi anticorpii, laolaltă, numai că nu erau întâmpinaţi cu bucuria firească acestui lucru. Dimpotrivă.

Apariţia unui nou scriitor, mai ales talentat, era recepţionată imediat ca „un caz”. „Cazul” era luat în primire de ideologii partidului, de securitate, de cenzură. Scriitorul creştea, cei care îl supravegheau îşi ascuţeau vigilenţa. Lupta era pe viaţă şi pe moarte. S-au creat cenacluri, peste tot în ţară, obligatorii, la normă şi nu de dragul susţinerii creaţiei, ci pur şi simplu pentru supravegherea în cadru organizat a „creatorilor”. Securitatea trebuia să ştie ce mai gândeşte artistul, dacă nu cumva deraiază, dacă nu e contaminat de artă decadentă, activistul trebuia să-l deformeze sau să-l reformeze. Rareori greşeau în „misia” lor, în interiorul lagărului bietul artist

era ca păunul care nu se putea mişca liber din cauza penajului voluminos şi vizibil.

Literatura perioadei comuniste este una eminamente a poeziei şi a eseului. Esopismul a salvat poezia. Şi „vorbitul în dodii”. Proza e contaminată de fantoşele ideologiei. Este greu de recuperat zece cărţi de proză din acea perioadă, poate ceva proză scurtă, unu, două romane. Restul e, din păcate, maculatură. Paradoxal, acum avem o literatură bogată, vie, dar total necunoscută în România. În aceste condiţii orice tentativă de ierarhizare e falsă. Ce ştiu moldovenii despre cărţile apărute în Banat? Dar ce ştiu oltenii despre cărţile care apar în Maramureş? Nimic. Sau, mai nimic. Dialogul cultural în interiorul României este fracturat, incoerent. Dacă de mâine nici un scriitor român contemporan nu ar mai accepta să publice în România, sunt convins că nici o instituţie a statului nu ar tresări, nu s-ar impacienta. Poate că faptul ar trece chiar neobservat. Pentru că scriitorii nu sunt mineri sau lucrători la metrou. Ştim ce cărţi noi semnificative apar în Franţa, în Scoţia sau în Finlanda, fiindcă sunt traduse imediat la „Humanitas” sau la „Polirom”, pe când cărţile autorilor români circulă, în cea mai mare parte, în tiraje confidenţiale, exemplarele sunt oferite din mână congenerilor, de autor, la diverse „sindrofii” literare. Istoriile literare, unele aduse până la zi, sunt şi ele surse ale confuziilor. Fie că sunt partinice, fie că sunt incomplete, în final descoperim că nu servesc decât propunătorilor lor. Uneori ai senzaţia că faci un lucru parazitar în România, că scrii, de vreme ce nu interesează pe nimeni. Şi ca orice lucru parazitar, acesta merită şi o pedeapsă, evident. Dar ce pedeapsă mai mare îţi trebuie decât să vezi că literatura căreia îi aparţii, prin limbă şi spirit, e ca un vas în derivă, abandonat de toată lumea cu ceva supravieţuitori pe el? Condamnarea la anonimat e cea mai severă pedeapsă. De asta, întoarcerea la Francis Fukuyama, pare obligatorie şi scuză, într-un fel starea de fapt, implacabilă ca destinul: „Sfârşitul istoriei va fi o epocă tristă. (…) În perioada postistorică nu va mai exista nici artă, nici filosofie, ci doar o îngrijire perpetuă a muzeului istoriei umane. Simt în mine şi văd la cei din jurul meu o puternică nostalgie pentru timpurile în care istoria exista”.

O revenire în actualitate a literaturii române, în perioada următoare, este puţin probabilă. O parte consistentă a populaţiei, plecată din ţară, în războiul de supravieţuire, nu mai este interesată de cultura română. Nu-ţi trebuie prea multă investigaţie, prin comunităţile de români din diaspora, ca să-ţi dai seama că e aşa. Chiar şi înainte de 1989 am avut cea mai incoerentă şi mai inactivă diasporă provenită din ţările din est. Spunea cineva că evreii au rămas în istorie ca neam, în lipsa unei patrii, doar pentru că au purtat după ei, în orice loc din lume, templul şi datele de identificare culturală. Românii care au rămas înăuntru sunt chinuiţi de neînţelegerea istoriei, demonul acediei – vorba Sf. Toma – le vlăguieşte spiritul, le umple sufletul de dezgust pentru acţiune.

Deşertificarea României a început din bibliotecă., a scris Adrian Alui Gheorghe în editorialul “De la „sfârşitul istoriei”, la sfârşitul ierarhiilor”.