La editura Dacia XXI, în colecţia „Romanele istoriei”, a apărut volumul „Prizonierul” de Vasile Iancu.
„În cărţile de proză lui Vasile Iancu, memoria este sursa tuturor neliniştilor şi insecurităţii pentru că ea prezentifică istoria bietului om sub vremile din România ultimelor decenii ale secolului trecut. Cu cât ar vrea să uite o istorie pe care parcă nici n-a trăit-o el, cu atât protagonistul lui Vasile Iancu (ziarist la “România liberă”, cunoscut astfel, mai ales, prozator «recuperat» târziu de promoţia din care face parte) o trăieşte mai intens în instanţa amintirii şi confesiunii. Fuga în memorie (2003), Prizonierul. Infernul din imperiul sovietic (1999), Sosire tardivă (1992) şi Când vii din mlaştini (2005) sunt, deopotrivă, şi cărţile unui jurnalist adevărat, iar memoria lui este o parte, poate cea mai importantă, din memoria colectivă. Vasile Iancu scrie aici ceea ce tratatele de istorie nu pot scrie: ţinta lui o constituie simpla viaţă, speranţa şi surparea ei, oamenii care au trăit/murit, visând libertatea şi timpul când vor putea (re)deveni ei înşişi. Memoria, în cărţile lui Vasile Iancu, este oglinda care reflectă şi aceea care înşală; autorul semnează ceea ce se cheamă pactul autobiografic …
Vasile Iancu oferă primul roman-document din proza noastră contemporană; el uneşte reportajul, interviul, ancheta cu opera de ficţiune, povestind viaţa adevărată a altora, ca şi cum ar fi a sa: eul care povesteşte e un «eu generic», un Prizonier – realitatea şi ficţiune, în aceeaşi măsură -, şi el răspunde cum nu se poate mai tranşant şi semnificativ la eterna întrebare: viaţa imită literatura, literatura imită viaţa? Greu de spus, după lectura acestei cărţi unde se explorează, în fapt, limitele (psihice, fizice) ale fiinţei. Efectul de real este deplin; totul pare (pentru că vine) de la faţa locului. Nu sunt metafore obsedante, ci realităţi obsedante… Vasile Iancu excelează în ceea ce se numeşte povestirea biografiei …” (Ioan Holban)
