La Editura Tracus Arte, în colecţia “Poezie”, a apărut volumul “Poetul, vărul şi poporul” de Adrian Pârvu. Scriitorul Traian T. Coşovei a trimis pe adresa redacţiei AgenţiadeCarte.ro o cronică la acest volum, pe care o redăm integral.
O poezie ce îmbină stranietatea unor stări de spirit mistice cu un univers cerebral, un imediat prescurtat în sintagme ce readuc realul la zidul plângerii unei morţi anunţate – iată caracteristicile ce îl definesc pe Adrian Pârvu ca pe un poet relaxat-depresiv.
Bacovianismul său este doar o formă de disimulare: „în Gara de Nord aterizează, vertical, avioane/ pe unde-or umbla toate vorbele mele nespuse,/ e sfârşit de octombie-acum,/ octombrie pare a se petrece şi prin/ trupul meu aglomerat, murdar şi ostil/ mă simt totuşi bine aici, neluat de nimeni în seamă,/ mă mai vizitează uneori vântul de tată şi/ ploaia de mamă şi îngerul meu de copil,/ Doamne, trebuie să mă apuc degrabă de treabă,/ lasă-mă să mă rup din silabă, lasă-mă/ să mă întorc la Tine acasă blând luminos/ bogat şi supus e octombrie-acesta în care/ poetul şi vărul şi poporul şi toate s-au dus…”
Unele poeme sunt încărcate de un patriotism lent-depresiv: „Izolat pe piciorul de/ plai al poporului său,/ pe dulcea guriţă/ de rai, poetul atinge/ un maxim de sensibilitate în/ octombrie, încălzit peste măsură/ de îngăduinţa blândă,/ luminoasă, bogată/ a acestei toamne/ (…)/ Domnilor, onorabili concetăţeni,/ fraţilor, poetul/ nu poate fi amăgit-dezamăgit,/ lăsaţi abureala/ şi behaviorismul, alte anotimpuri/ ne aşteaptă pe toţi,/ combinaţii inedite de/ iarna vrajbei noastre cu/ toamna patriarhului cu/ lunga vară fierbinte cu primăvara/ de la Praga… da, veni-vor vremuri vorace/ iar literatura/ îi va scoate/ poetului, nedureros şi/ fără regrete eterne,/ uşurătatea fiinţei din torace.”
Din această armonioasă debandadă de voci şi muzici se naşte un glas poetic distinct. Dragostea, deznădejdea, speranţa, resemnarea şi – până la urmă, dezesperarea – întră într-o combinaţie aproape alchimică. Această combinaţie de metafore amestecate în rigola zilei de mâine dă farmec şi, uneori, nostalgie unei cărţi ce îmbină realitatea cu visul, unei poezii în care sentimentul primează în faţa brutalităţii în care ne scăldăm zi de zi: „Prin oraşul murdar, aglomerat şi/ ostil, mahalaua se mută în mall,/ preoţii la clubul de salsa, împovăraţi de/ păcate şi de nărav.”; ori: „La Şcoala de Arte şi Meserii nu/ mai sunt locuri,/ acum toată lumea pare a fi/ dispusă a dansa şi a petrece,/ printre blocuri soseşte/ truba-du-ba-du-ba-duru-cu/ textele răvăşite, cu/ manşetele roase, cu/ mandolina, cu muza şi muzicuţa,/ să-şi omoare drăguţa, să-i fure conturul.”
„Aşezat cuminte, la marginea poporului său”, Adrian Pârvu este un scriitor care îmi aminteşte de vechii pionieri ai Vestului Sălbatic evocat şi acum de cei ce vor să refacă pierdutele teritorii dintre sentiment şi cinica realitate. Versul său are pregnanţa unui marş triumfal şi tandreţea dură a unui tangou.
În opinia noastră, poetul este un Ray Charles în permanentă încercare de a se „acorda” la dezacordul lumii de mâine.
Traian T. Coşovei
