La Editura Brumar a apărut volumul de poeme “Divina tragedie” de Medeea Iancu. “Divina tragedie” este volumul la care lucrez de 3 ani, în care am încercat să folosesc şi să deconstruiesc imaginarul copilăriei, să vorbesc despre lucrurile intime şi fragile pe care nu ne place să le recunoaştem.”, a spus autoarea. Andra Rotaru a dialogat cu Medeea Iancu, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro
Manuscrisul volumului de poezie “Divina tragedie” a fost premiat în cadrul Concursului de Poezie ProVers, în 2009. Juriul a fost format din Daniel CRISTEA-ENACHE, Nichita DANILOV, Ion MUREŞAN, Liviu Ioan STOICIU, Ioan Es. POP, Ştefan MANASIA.Care au fost efectele câştigării acestui concurs? Ţi-a oferit confirmarea juriului mai multă înceredere? Nu ai fi editat volumul în alte condiţii?
Hotărârea de a participa la concurs a fost luată în ultimul moment, ceea ce m-a convins să particip, să îmi las textele în mâinile altor oameni, a fost juriul. Juriul este foarte important pentru un concurs, competenţa acestuia e vitală, juriul este cel care certifică, deseori, concursul. Şi asta se vede. Confirmarea publică care ţine de un alt nivel, pe care eu o amânam, fiind mai sceptică în ceea ce priveşte ovaţia publică, exista şi înainte, numai că acest concurs a surprins alt aspect: au fost Întâlniri care au dat mai mult decât biete lucruri vagi, a fost o înşiruire potrivită a constelaţiilor; cred că acest prag a apărut exact când trebuia să apară, cu efectele lui şi cu conştientizarea necesară. Nu pot să spun însă că acest premiu mi-a oferit mai multă încredere, încrederea trebuie să existe apriori, dacă ea nu este, e greu să o faci să nască în tine. Ceea ce mi-a dat acest concurs a fost o vizibilitate mai mare, o împărtăşire cu ceilalţi, nu numai umană, ci şi acea dăruire către ceilalţi a compunerii tale. Trebuie să ştii şi să poţi să faci pasul ăsta, nu e uşor deloc. Volumul l-aş fi editat indiferent dacă acest concurs exista sau nu, sau oricare altul. Volumul trebuia să fie dat oamenilor, numai că şi timpul lui trebuia să fie cel potrivit. Apariţia lui este o bucurie şi nu o formalitate a unui concurs.
Ai început să scrii de mult timp. Ce aduce în plus, pentru tine, “Divina tragedie”, Editura Brumar? Se intersectează regia de teatru cu poezia?
Se întâmplă să publici o carte, ajungi să o vezi pe raftul din librării, şi să-ţi spui: şi acum, acum ce fac, acum ce mai urmează ? Să scrii cărţi şi să-ţi faci propria bibliotecă, nu este o realizare. Mie, Divina tragedie mi-a adus bucuria că am putut să o dau, şi mă repet, celorlalţi, vouă. Pentru că ea, cartea este acum a voastră, voi staţi acum pe fotoliu şi citiţi despre voi şi despre povestea voastră. Şi faptul că undeva, în ţara asta (şi nu numai), există cineva care plânge sau râde, citind-o sau rămâne zile în şir cu un vers în cap, este totul. Iar Divina, cuprinde şi regie. Şi nu cred că există poezie fără regie. Fără regia textului, fără spectacol, fără public. Iar aici regia de teatru s-a apropiat foarte mult de poezie, de poezia mea. Eu nu le pot vedea una fără alta. Chiar dacă poetul poate plânge în public, iar regizorul nu. Dar amândoi, dau acelui grup poveşti, acea magie, şi ei, prietenii noştri, cei pe care nu-i cunoaştem şi pe care doar îi vedem fugitiv în săli sau prin supermarkete, ei ies schimbaţi. E ca un basm pe care copilul îl poartă toată viaţa cu el. Iar editura şi toţi oamenii care stau în spatele acestui volum, au arătat aceeaşi grijă şi atenţie pe care am avut -o şi eu când am scris.
Personajele din acest volum au identităţi racordate la membrele tale, peisajele la fel.
Personajele din Divina nu pot trăi unele fără altele, există o dependenţă declarată, aşa cum nici regia nu poate trăi fără poezie. Ele sunt reminiscenţe din fel şi fel de universuri, unele blocate, altele libere. Ele fac parte sau se întâlnesc întotdeauna în acelaşi spaţiu. Acela de unde au şi pornit, copilăria. Şi camera copilăriei primeşte tot, cu fiecare personaj ea se particularizează mai mult. Fiecare dintre cei ajunşi aici, pe un tărâm, ca şi în basme, atemporal, îşi lasă o parte sau ia ceva cu sine. Tata, mama, nils, ursuleţii de pluş, caietul de dictando, dumnezeii, cutiuţele muzicale, toţi apar cu propriile istorii şi se lasă influenţaţi şi ascultaţi de ceilalţi. Fiecare intervine în momentul în care istoria proprie poate scrijeli o urmă. Urma este mereu necesară şi ea devine anotimp, devine culoare, devine culoar cu tablouri de familie. Peisajul şi atunci când pare viu, este sumbru. Pentru că toate aceste personaje se află într-o cameră, care este numită, fie PET SCANNER, fie cer, fie cabină de probă, dar ea este o cameră a morţii, iar culoarea la tot ceea ce este în jur, se şterge odată cu această intervenţie şi conştientizare.
Personajului principal nu-i este teamă de nimic, nici măcar dacă va scăpa. Care sunt temerile care îi mai rămân, în ce se transformă, de ce anume sunt înlocuite?
Nu îi mai este teamă de nimic, pentru că nu mai are ce pierde, dar are ce câştiga. El are super puterea, el are magia. El are jucăria şi are îngerul, iar cheia mişcă această cutiuţă muzicală şi o face să cânte. Un psalm. Un psalm ia locul tuturor acestor frici, ăsta e marele câştig şi seninătatea, cu tine de mână, de acum încolo va merge un înger cu o inimă la fel de vie ca şi a ta. Şi asta e mai presus de orice.
“Cabina de probă” devine locul care duce mereu spre viitor.
Cabina de probă este o altă cameră în această cameră a copilăriei. Ea este uşa care se deschide înspre moarte. De acolo ies jucăriile hidoase de sub brad, acolo cineva poate apăsa pe buton şi trupul ar putea cădea strivit de propria imagine, multiplicată, din oglinzi. Cabina de probă arată şi camera din cer, dar şi ce fac bunicii şi mai ales, arată camera în care tata moare. Ea este doar o deschidere bruscă către caruselul în care ceilalţi urcă pentru a deveni constelaţii. Şi din nou, întoarcerea sau încheierea este către cer.
Cum trăieşte personajul emoţiile unei lumi la care are acces într-un mod mai complex decât ceilalţi?
Personajul acesta seamănă cu Iov. Totul este hiperbolizat. E o lupă care stă deasupra acestei lumi; tot ce se întâmplă, atacă violent pe cel care priveşte prin ea. E un stigmat cu care trăieşte, pe care-l plimbă, ca pe un copil, de mână. E lumea adevărată din lumea neadevărată şi falsă, nu e ţara minunilor ceea ce vede personajul meu, e concertul fricii care se aude neîncetat. Şi gustul, mirosul, auzul, toate, toate simţurile, plus altele, neştiute se transformă, se micşorează, se măresc, se dublează, se triplează şi totul se poate dărâmă la o simplă privire a vânzătoarei de la brutărie.
“dumnezeul meu e străin./ în fiecare oraş e altul”
Dumnezeul meu, cel pe care îl aveam când eram copil, m-a învăţat să-l fac pe E mare de mână. Vorbea ca şi mine, scria mai frumos ca mine şi încerca să mă înveţe poezii. Asta nu a reuşit, dar a reuşit altceva, mult mai frumos. Apoi, dumnezeul meu a vorbit într-o seară cu mine, ca şi pastorul Gălbejeanu. Nu am uitat pe nici unul, doar de asta vă povestesc acum despre ei. Apoi, alt dumnezeu mi-a pus în braţe Cartea Cărţilor şi un ursuleţ negru, cât mine de mare. Când am crescut, dumnezeul meu stătea pe aceeaşi stradă cu mine, pe 11 iunie, lângă biblioteca Keber. Când am mai crescut puţin, am plecat la Paris şi acolo, dumnezeul meu a fost altul. Acesta vorbea franceza, fireşte, dar era un dumnezeu român într-o ţară străină. Ne-am înţeles, am şi inventat o nouă limbă, limba ole. Alt dumnezeu a fost cu mine şi în aeroportul Otopeni, un altul în aeroportul Charles de Gaulle. Altul în spitalul Salpetriere, altul la Craiova. Altul era cu mine în întuneric, altul când am scris despre România. Cu siguranţă acum e altul, acesta încă potriveşte macheta, deseori, în pauze bem ceaiul împreună: eu îi spun despre ziua mea petrecută, el îmi spune despre copiii pe care ar trebui să-i cunosc. Ei sunt prinşi pe coridor, eu aud doar şoaptele lor. Vor să nu uităm niciodată asta. Unii îşi caută jucăriile, alţii visul pe care l-au uitat. Alţii trag coşciuge mici după ei. Noi îi privim deseori, fără să-i vedem.
