“Fiecare operă încheiată este oarecum un „mormânt”

Traducerea de către un singur specialist a ediţiei Miguel de Cervantes, “Opere narative complete”, Editura Paralela 45: vol. 1 “Galateea”; vol. 2/I şi 2/II “Don Quijote de la Mancha”; vol. 3 “Nuvele exemplare”; vol. 4 “Muncile lui Persiles şi ale Sigismundei.”, precum şi “Falsul don Quijote de la Mancha” de Alonso Fernández de Avellaneda, reprezintă o întreprindere unică pe mapamond. Andra Rotaru a dialogat cu domnul Sorin Mărculescu despre istoria acestor traduceri, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro

Aţi tradus volumul de debut al lui Miguel de Cervantes, intitulat Galateea, în seria “Opere narative complete”, colecţia “Capodopere ale literaturii universale”, Editura Paralela 45, în anul 2008. Aţi continuat cu traducerea volumelor Don Quijote de la Mancha (2009), Nuvele exemplare (2009) şi Muncile lui Persiles şi ale Sigismundei (2009). În acest an (2011), a apărut şi volumul Falsul don Quijote de la Mancha de Alonso Fernández de Avellaneda, o continuare apocrifă a operei Don Quijote de la Mancha. Sunteţi singurul traducător care întreprinde o astfel de înlesnire pentru cititori, a operei lui Cervantes.

Istoria traducerilor cuprinse în ediţia la care vă referiţi, Opere narative complete de Miguel de Cervantes (Editura Paralela 45, 2008-2009, 4 vol., 5 tomuri) este mult mai veche, întinzându-se pe câteva decenii. Cu excepţia Galateei, toate celelalte titluri au avut parte, unele din ele şi la alte edituri, de cel puţin trei ediţii de-a lungul anilor, ceea ce mi-a îngăduit să le reiau, să le ameliorez şi să le unific prezentarea sub egida editurii domnului Călin Vlasie. Ca atare, într-adevăr, dacă-i adăugăm şi Falsul don Quijote (2011), întreprinderea aceasta este unică după ştiinţa mea, întrucât nicăieri în lume nu a mai apărut alta similară realizată de un singur traducător şi pentru proză, şi pentru versuri. Deoarece e bine să se ştie că operele narative ale marelui scriitor cuprind şi majoritatea producţiei sale poetice, adică vreo 7000 de versuri, dintre care peste 5000 numai în Galateea: pe toate le-am tradus respectând cu scrupulozitate formele originale, mânat de aceeaşi dorinţă de fidelitate (mi-a plăcut să folosesc formula „literalitate expresivă”) transpunând în acelaşi spirit şi proza celor patru capodopere. Am încercat, pe de altă parte, să ţin pasul cu cele mai importante contribuţii ale editorilor şi comentatorilor cervantişti, dar şi să propun unele viziuni interpretative proprii despre operele fascinante cu care am convieţuit atâta vreme, ceea ce e deopotrivă riscant şi provocator. Numai bibliografiile în continuă creştere ale ediţiilor şi cercetărilor despre viaţa lui Miguel de Cervantes şi operele sale ar ocupa câteva volume masive; ca atare am fost depăşit de un asemenea debit, drept care am încercat (sau mai bine zis am fost silit) să mă limitez la ceea ce mi-a fost direct accesibil şi mi s-a părut esenţial. Am putut beneficia şi de atmosfera efervescentă creată de deceniul aniversar şi comemorativ care, printr-o fericită potrivire a datelor calendaristice cervantine (apariţia celor două părţi ale lui Don Quijote în 1605 şi 1615 şi moartea scriitorului în 1616), marchează fiecare început de secol şi dau un extraordinar, aproape neverosimil impuls exegezei şi editării operelor sale. Pe fondul acestui deceniu aniversar, al cărui final mi-aş dori, fireşte, să-l apuc, am avut norocul să-mi pot definitiva ediţia actuală. Toate acestea, revin, au lucrat nu numai în favoarea creşterii mele lăuntrice ca traducător şi exeget, ci, mai cu seamă, sper din tot sufletul, în folosul cititorilor români care beneficiază de o ediţie oricum unitară atât în plusurile, cât şi în eventualele şi inevitabilele ei minusuri.

În 1614, în timp ce Cervantes scria volumul II al romanului Don Quijote de la Mancha, a apărut un alt volum care continua opera lui Cervantes, semnată cu un pseudonim care a rămas nedescifrat – Alonso Fernández de Avellaneda. În istoria literaturii s-au mai întâmplat astfel de cazuri de fraudă. Care sunt, totuşi, părţile pozitive ale unei astfel de scrieri apocrife?

În introducerea la Falsul Don Quijote am trecut în revistă destul de amănunţit fenomenul literar al continuărilor, cele mai multe apocrife, deci neautorizate, la opere literare de succes. În istoria literaturilor europene el e prezent, cu bune efecte, încă din primele timpuri (Eneida, bunăoară, continuă eposul homeric), în Evul Mediu şi în Renaştere continuările sunt la ordinea zilei. La fel în literatura spaniolă clasică. Apariţia conceptului de proprietate literară şi drepturi de autor în secolul al XVIII-lea a schimbat datele problemei, dar continuările (sequels, cu întreaga familie terminologică) se întâlnesc şi în zilele noastre (vezi cazul Salinger, pe care-l expun în primele pagini ale prefeţei citate sau, la fel de interesant, cel al romanului Pe aripile vântului de Margaret Mitchell), ponderea fenomenului mutându-se însă decisiv în domeniul filmelor. Azi e greu să vorbim despre părţile pozitive ale unor asemenea continuări abuzive, dar în veacurile trecute se poate spune că ele ţineau oarecum loc de critică şi exegeză indirectă a operelor cu succes de public, oferind, în lipsa altor metode sau date, chiar o măsură palpabilă a acestui succes. În cazul lui Cervantes, care a întârziat inexplicabil de mult scrierea şi încheierea părţii a II-a a marelui său roman (Don Quijote I apăruse, reamintesc, în 1605 şi cunoscuse un succes fulminant), continuarea apocrifă a lui Avellaneda, din 1614, l-a rănit pe Cervantes în orgoliul său de scriitor pefect conştient de propria valoare şi, ca prim efect pozitiv, l-a determinat să isprăvească în cel mai scurt timp volumul al II-lea în care, cum am sugerat, el „fagocitează” organismul parazitar şi declanşează un fascinant şi genial proces de intertextualizare şi confiscare punitivă a imposturii literare cu care-l sfidase un contemporan ascuns sub un pseudonim nici până astăzi descifrat în mod convingător (Cervantes, printre altele, schimbă itinerarul lui don Quijote, nemaitrimiţându-l la Zaragoza, ci la Barcelona, îşi însuşeşte un personaj de prim-plan al Quijotelui apocrif, don Álvaro Tarfe, şi-i atribuie un rol foarte important şi surprinzător în confirmarea identităţii autenticului don Quijote; se poate spune, de asemenea, că tot ca urmare a apariţiei cărţii lui Avellaneda, Cervantes grăbeşte sfârşitul eroului său şi-şi ia toate precauţiile pentru a face imposibilă orice altă continuare. Tot ce face Cervantes, nu e inutil s-o mai spunem, poartă pecetea geniului, dar la fel de apăsat trebuie spus şi că de această reacţie literară beneficiază şi opera nu lipsită de unele calităţi, dar mult mai modestă, a impostorului: în siajul marelui Don Quijote de la Mancha, s-au înmulţit, începând din secolul trecut şi mai cu seamă în ultimele două decenii, ediţiile şi studiile consacrate ei.

„Punctul final pus unei scrieri reprezintă pentru scriitor o simili-moarte acceptată, un certificat de «perfecţiune» şi incheiere definitivă sau «de-săvârşire» (Vollendung) în cel mai dramatic sens”, aţi scris în eseul introductiv la Falsul don Quijote de la Mancha de Alonso Fernández de Avellaneda.

Aşa şi cred că stau lucrurile, cel puţin metaforic vorbind, dar orice „metaforă” e un efectiv „transport dincolo”, al cărui preţ trebuie plătit de orice poet în sens larg (Dichter).  Fiecare operă încheiată este oarecum un „mormânt”, o cufundare parţială în moartea biologică a autorului, prin care acesta obţine însă, posibil sau eventual, şi un răgaz de supravieţuire în spirit a producţiei sale. „Desăvârşirea” ascunde o „săvârşire” şi totodată o speranţă de supravieţuire într-o continuitate abia bănuită, incontrolabilă şi greu întrezărită. De aceea se poate spune, şi s-a şi spus cu diferite nuanţe, că orice operă, fie ea şi încheiată în intenţia autorului, rămâne totuşi neterminată, deschisă într-un fel. Aici s-ar afla justificarea materială şi metafizică a fenomenului „continuărilor” tuturor operelor nu doar de către nepoftiţi interesaţi, ci chiar, ideal vorbind, de către propriul lor autor. Traducerile intră şi ele, strict vorbind, în categoria „continuărilor”, reprezentând, şi ele, un schimb compensator în valori de supravieţuire, numai că aceste produse derivate care sunt traducerile au parte, în ce le priveşte, de o speranţă de viaţă activă mult mai scurtă, de două sau cel mult de trei generaţii, în funcţie de evoluţia limbii şi de deprinderile de lectură în permanentă transformare ale publicului. Murim, într-un sens mai larg, nu numai în ce scriem sau creăm, ci şi prin fiecare lucru pe care-l facem. Încă o dată, până şi o intervenţie abuzivă precum Falsul Quijote are darul să-i reamintească oricui în acest sens condiţia pieritoare şi obolul datorat transgresării unor limite temporale şi geografice.

Cum a fost receptat Cervantes de contemporani? Existau ecouri critice pe măsura operei sale?

Până la apariţia lui Don Quijote de la Mancha, Cervantes era văzut ca un foarte bun scriitor. După 1605 a devenit însă reprezentativ pentru întreaga literatură spaniolă, perceput fiind astfel încă de pe atunci şi în străinătate (Franţa, Anglia), iar statura sa literară a continuat să crească până la dimensiunile actuale. Faptul reiese din câteva mărturii contemporane şi din compararea, cu relativă precizie, a numărului de ediţii şi a tirajelor cărţilor sale, aşa cum erau cunoscute pe atunci. În ceea ce priveşte receptarea propriu-zisă, cum în epocă nu exista o critică în înţelesul actual al termenului, o scriere precum Falsul Don Quijote este extrem de interesantă şi de utilă deoarece ea, situându-se în interiorul orizontului de aşteptare al cititorilor vremii, poate da seama cu destulă exactitate despre motivele succesului marelui roman al lui Cervantes în rândul cititorilor contemporani: aceştia îl apreciau mai cu seamă ca pe un roman comic despre un bătrânel cumsecade smintit de pasiunea sa pentru o specie literară aflată în declin: romanul cavaleresc. Aşa a fost văzut de contemporani şi aceasta e axa pe care este construită – e drept, fără prea mare graţie şi subtilitate – impostura lui Avellaneda. Bogăţia de sensuri profunde a aventurilor lui don Quijote, de care doar Cervantes, intuitiv, era poate iniţial conştient, a a fost adusă treptat la lumină începând cu marii romantici germani. Şi astfel miza centrală a cărţii, falia dintre eroul însufleţit de idealuri şi epoca sa care i le repinge sau ridiculizează, înţeleasă numai în registru comic de contemporanii cavalerului manceg, n-a încetat să se amplifice şi să devină centrală unui întreg mod de gândire.

Au existat încercări de combatere a romanelor cavalereşti în acele vremuri?

O campanie concertată împotriva romanului cavaleresc a avut loc în secolele al XIV-lea – al XVI-lea, tradusă prin numeroase şi vehemente atacuri la adresa acelor „cărţi pline de ţicneală şi de minciuni curate”, cum avea să spună un autor din secolul al vremii. Specia era însă pe atunci în plină înflorire, romanele cavalereşti erau gustate în toate straturile sociale, de la ţăranii cărora li se citeau asemenea texte, ca în scena cu hangiul Palomeque şi secerătorii din Don Quijote (I, 32), până la împăratul Carol Quintul, Sfânta Tereza a lui Iisus sau, şi mai spectaculos, Sfântul Ignaţiu de Loyola, care-şi făcuse un model din acţiunile cavalereşti etc. „Autorii gravi”, cum îi numeşte marele cervantist Martín de Riquer, adică un număr considerabil de filozofi, moralişti, istorici sau teologi, vor ataca fără preget, dar şi fără succes, literatura de cavalerii. Însuşi Cervantes îşi scrie în mod declarat cartea ca să compromită definitiv acea literatură dubioasă. Şi totuşi romanul lui Cervantes e cea mai strălucită încununare a ei şi Don Quijote de la Mancha, în mod paradoxal, duce la desăvârşire romanul cavaleresc, în esenţa sa cea mai profundă. Specia intrase însă pe vremea lui într-o considerabilă pierdere de viteză, cu alte cuvinte nu mai era la modă. Se poate spune, aşadar, în mod decis că nu lupta împotriva ei i-a conferit dimensiuni universale capodoperei lui Cervantes.

Romanul Don Quijote de la Mancha a fost adaptat pentru marele ecran în 1972, în regia lui Arthur Hiller, cu Sophia Loren şi Peter O`Toole în rolurile principale. Poate succesul sau eşecul unei astfel de adaptări să influenţeze opera unui scriitor, în general?

Adaptările cinematografice, apărute după cele muzicale (operă şi balet) sau teatrale constituie un capitol aparte, studiat ca atare în literatura cervantistă. În ce mă priveşte, mărturisesc că nu sunt în măsură să mă pronunţ despre niciuna dintre aceste adaptări, întrucât nu le cunosc. Despre cea semnalată de dumneavoastră referinţele nu sunt deloc măgulitoare, în ciuda numelor mari de actori; filmul acesta a fost „rescris” în succesiunea unui musical american de succes regizat de marele Jacques Brel: Man of Mancha sau, în versiunea franceză, L’homme de la Mancha. Dacă o asemenea adaptare e contemporană cu o operă literară importantă, atunci poate exista o interacţiune în ambele sensuri, şi Salinger a ştiut cu siguranţă de ce a refuzat de la un moment dat cu obstinaţie orice adaptări cinematografice după scrierile lui. Dacă însă timpul s-a interpus masiv între o capodoperă absolută, cum e Don Quijote, şi o replică cinematografică mai mult sau mai puţin reuşită, riscurile sau poticnirile o privesc atunci exclusiv pe aceasta din urmă.

Ar mai fi receptate bine romanele cavalereşti în timpurile de acum? Poate societatea influenţa o operă literară/ sau invers?

Întrebarea e interesantă deoarece ridică oarecum problema literaturii populare şi de consum. Romanele cavalereşti ca atare nu mai pot, cred, angrena un engouement de masă. Scenariile literare şi exigenţele sociale se deplasează (nu risc să spun: evoluează) într-un paralelism speculativ (în toate sensurile). Societatea cere ceva şi scriitorii îi oferă. În cazurile mai fericite, dimpotrivă, autorii oferă ceva şi creează organisme şi reacţii receptoare etc. S-ar putea spune că există şi azi echivalente ale vechiului roman cavaleresc, precum romanul poliţist sau naraţiunile de tip fantasy sau SF ş.a.m.d. În anumite cazuri, da, literatura de aceste tipuri poate exercita şi ea o presiune asupra societăţii, modelând gusturile şi aşteptările din nevoia de autosusţinere. Romanul cavaleresc s-a metamorfozat, nu ştiu dacă întodeauna spre folosul imaginii sale istorice.

Ce alte cărţi şi autori veţi mai traduce?

Ideal vorbind, ca traducător, aş visa imposibilul: să-mi reiau toţi autorii dragi în ediţii similare celei de care aţi binevoit să vă ocupaţi. Şi chiar să-i retraduc, într-o aspiraţie asimptotică de (de)săvârşire.