La Editura Herg Benet a apărut volumul de poezie “Gothic” de Ştefan Bolea. “Poezia lui Ştefan Bolea se află la vârsta trufiei. Şi a catastrofei. Poetul simte enorm şi vede monstruos. Din fericire pentru poezia lui, vocea care-i dictează este nu numai provocatoare şi sarcastică, ci şi încărcată de forţă. Şi expresivă.”, a scris Marta Petreu. Andra Rotaru a dialogat cu Ştefan Bolea, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro.
Volumul se deschide cu un citat din opera scriitorului Constantin Virgil Bănescu.
L-am cunoscut pe Virgil la Concursul de poezie Prometheus din 2003. Era o persoană rară, în care interiorul şi exteriorul păreau îmbinate într-un acord perfect. Avea un talent enorm în a-şi recita (reconstrui prin oralitate) textele. Consider şi azi, că primul lui volum de poezie, Câinele, femeia şi ocheada, conţine câteva texte standard al douămiismului, greu de egalat. E cumva sublimă şi premonitorie poezia târzie, Vara de sfârşit de vară, ce recuperează melancolica „observaţie” a lui Jim Morrison, „summer’s almost gone…”. Din păcate, nu este cert dacă opera sa în întregime va supravieţui timpului. Poate sună hazardat, dar cred că avem responsabilitatea de a crea ceva definitiv înainte de a ne autodistruge. Altfel sucombăm complexului Ozymandias: regele regilor, care îşi priveşte propriul spectru înghiţit de nimicnicia atotputernică. Am certitudinea (şi aici Virgil devine un contra-exemplu) că dacă aş muri mâine, n-aş lăsa (aproape) nimic în urmă. Din perspectiva eternităţii, aproximaţia este chiar anulată. Cu toate acestea (şi aici Virgil devine un prototip), dacă ordinea vieţii este numai ordinea suferinţei, moartea devine soluţia logică. Îi dispreţuiesc pe cei care consideră sinuciderea laşitate, din pricina faptului că orbirea îi împiedică să observe că suntem sclavii instinctului de conservare. Ultimele cuvintele ale lui Virgil, care deschid volumul Gothic aparţin unui limb, unui no man’s land dintre iad şi iad, dintre infernul imanenţei şi cel transcendent.
Tema morţii e tratată uneori cu ironie, cu o curiozitate acerbă a ceea ce se întâmplă aproape de mormânt, cu o sete de a “fura” din viața celor care trec primprejur. Scrii “dacă n-ai bani să intri la non-stop eşti sortit să arzi în flăcările iadului”. Totodată, personajul e dispus să rabde: “vreau să iau capsule de cosmonaut şi să nu-mi fie foame”. Există vreun negoț al morții, prestabilit încă din timpul vieții?
Pentru cei care nu s-au născut, moartea survine înaintea morţii. Există o mulţime de oameni, care îşi irosesc viaţa, trăind în van, dincoace de conştiinţa de sine, de responsabilitate: oameni adormiţi. Într-un fel, scriu ca să-i trezesc (sau poate ar fi mai modest şi mai direcţionat să spun că scriu ca să mă ţin pe mine treaz).
Până și Adam și Eva intră în convenția unui joc social-nihilist-păgân. De asemenea, sfârșitul lumii, șerpii, iadul, noile atribute ale unei umanități „cartografiate” cu luciditate.
Cred evident că trăim într-un infern imanent şi, ca să mă exprim naiv, cumva în maniera lui Coşbuc, legea vieţii este suferinţa. Trebuie să profităm de momentele de acalmie ale destinului, nu zic nu, dar dacă priveşti atent în jur, nu vezi pe nimeni imun la boală, suferinţă sau moarte. Poate că apocalipsa a avut deja loc şi că trăim în anul –1, timpul fiind o iluzie gnostică, oferită de un demiurg malefic, ce ne oferă doar divertisment, ignoranţă şi o strepezită consolare.
Aduci în discuție problemele Africii, colonizarea și dezumanizarea. Se aseamănă “rădăcinile lor smulse” cu dezrădăcinații de astăzi?
M-am confruntat cu africanii atunci când am fost student la Oslo şi negrii încercau să-mi vândă prin orice mijloace iarbă. Îmi imaginez, că după ce secole întregi, negrii au fost vânduţi la bucată sau en gros, ar avea ceva motive de răzbunare şi ar privi Saturnaliile cu optimism justiţiar.
Te miști geografic până în nordul lumii unde “auzi toate limbile pământului, mai puţin norvegiana”, și unde coexistă toate națiile pământului, într-o armonie înrobitoare pentru civilizație: “we’d like to work and sleep/ work and sleep sleep sleep”. Cât de mult crezi că se poate, prin poezie, să se atragă atenția asupra abrutizărilor, abuzurilor, VIP-urilor contrafăcute ș.a.?
O poezie este un act politic. Dacă trebuie să spargi timpane pentru a trezi, atunci să curgă sângele … Apatia nu este o opţiune: apaticii au auzit deja dangătul misterios al coşciugului. Poezia are la noi un public restrâns şi pot apărea momente în munca unui poet, când, din lipsă de feed-back, apare sentimentul inutilităţii. Este un fel de sacrificiu de sine să dai (aproape) totul şi să primeşti (mai) nimic. Dar poate e mai bine aşa, pentru că expresia se radicalizează şi devii mai aspru, mai sincer şi tai mai adânc, ca-n ultimul text din Gothic.
Gothicul pare peiorativ, pare că rezidă dintr-un preaplin “scatologic” al realității. Crezi că viitorul poeziei va fi o formă barbară a sa?
Probabil. Artaud şi Ginsberg ca antecesori. Putem verifica adevărul acestei predicţii dacă mergem într-un muzeu de artă modernă din Occident. La fel ca muzica nouă, arta nouă este violentă şi efectiv îţi scrijeleşte retina. Unii cred că poezia trebuie să fie chill, nu sunt de acord: îmi iau un Play Station sau mă uit la TV dacă vreau să fiu chill. Poezia trebuie să-ţi dea electroşocuri, atacuri de panică şi da, să-ţi schimbe viaţa.
Stefan Bolea, un poet foarte bun si o voce diferita in poezia actuala… Felicitari pentru volumul „Gothic”, il asteptam pe urmatorul!
[…] interviu în Agentia de carte […]