„Investiţia în Caragiale e dintre cele mai sigure”

De curând, la Editura Humanitas a apărut volumul “Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale”, de Ioana Pârvulescu. În acest volum, “Ioana Pârvulescu subliniază, mai întâi, originalitatea scriitorului de a inventa şi de a paria pe o formulă literară atât de radicală, care fireşte că i-a nedumerit pe contemporani, apoi geniul artistic cu care scriitorul a ştiut ce anume să aleagă, cum să sublimeze artistic un asemenea material. Frumuseţea (şi meritul) demonstraţiei Ioanei Pârvulescu este faptul că face vizibil, inclusiv cu ajutorul celor peste două sute de reproduceri, ceea ce era, de fapt, mult prea la vedere pentru a atrage atenţia. Numeroşi critici şi istorici literari au intuit sau observat dimensiunea gazetărească a literaturii lui Caragiale, dar nici unul n-a reuşit să meargă până la capăt şi să formuleze simplitatea de geniu a artei sale şi, mai ales, să-i dezlege „misterul” actualităţii mereu înnoite a operei comice.”, a scris criticul literar Marius Chivu (Adevărul literar şi artistic, 7 iunie 2011). Andra Rotaru a dialogat cu Ioana Pârvulescu, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro

Ați scris în cuvântul înainte că volumul “Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale”, Editura Humanitas (2011), se sprijină pe două întrebări care vă preocupau de multă vreme: “una despre rezistența operei comice a lui I. L. Caragiale, cealaltă despre viața din vremea lui”. Ce s-a întâmplat pe parcursul scrierii acestei cărți, cum i-ați regăsit pe Caragiale (gazetarul și scriitorul), presa de secol 19, cum s-au transformat informațiile adunate într-o poveste palpitantă pentru dvs. ca scriitor?

Să spun mai întâi că un mare scriitor e acela care nu e niciodată epuizat de critică, care oferă mereu surprize. N-aş scrie despre clasici dacă n-aş avea ceva nou de spus despre ei. De pildă, la examene evitam întotdeauna subiectul „Eminescu”, spre mirarea colegilor şi a profesorilor care mă întrebau mereu: „Nu-ţi place Eminescu?” Îmi plăcea, dar mi se părea că totul a fost spus. Până-ntr-o zi, când am regândit interpretarea Luceafărului din perspectiva fetei, a vocii feminine, şi-atunci am publicat primul meu text despre Eminescu, în România literară, prin 1993, cred.  Cu Caragiale am aşteptat şi mai mult. În 2007 am scris o cărticică, În Ţara Miticilor, din cauză că, cercetând secolul 19, parcă ceva nu se potrivea: lumea lui Caragiale arăta într-un fel, iar lumea pe care o reconstituiam din alte documente arăta altfel. De-atunci m-a preocupat problema, simţeam că nu e încă totul limpezit pentru mine. Revenind în bibliotecă şi citind iar ziare de secol 19 şi început de secol 20, am reuşit, cred, să văd unde era greşeala, am reuşit să scap de un soi de orbire cu privire la arta poetică a lui Caragiale sau, mai simplu spus, cu privire la găselniţa lui, la ideea lui genială: să facă lumea ca o gazetă, cu toate multele ei defecte.

Volumul beneficiză, pentru exemplificări, de 248 de reproduceri inedite din presa de secol 19. Care au fost cele mai dificile momente ale documentării pentru alcătuirea acestui volum? Ați avut acces la informații “aproape” pierdute?

De fapt pentru mine a fost o plăcere. Gazetele acestea sunt extrem de savuroase, a fost ca la un spectacol. Un spectacol uitat, nu pierdut. Doar selecţia a reprezentat o dificultate. Problema cea mare a fost că aveam prea mult material, aveam prea multe „perle”. În fişierul de acasă aveam peste o mie de imagini. Până la urmă a contat calitatea tehnică a reproducerilor, pentru că ar fi fost un dezastru să nu iasă bine ilustraţiile, trebuia ca decupajele să poată fi citite. N-am cuvinte să le mulţumesc tehnoredactorilor de la Humanitas, lui Dan Dulgheru şi Florinei Vasiliu, care au avut răbdare cu prelucrarea şi aşezarea în pagină. Şi calitatea hârtiei a contat şi buna redactare (mi-a făcut-o, cu prietenie, Vlad Zografi), aşa că rezultatul final bucură ochiul. Sunt recunoscătoare editurii, întregii echipe, pentru frumuseţea acestei cărţi.

Ați început să citiți ziare și reviste din secolul 19 la începutul anilor `90. Ați scris în acest volum că “presa veche se dovedește tot actuală”. Ce trăsături comune mai păstrează publicistica din ziua de azi, față de cea de odinioară?

Mai tot, ziarele n-au evoluat esenţial. Pe lângă numeroasele ei defecte (exagerări, minciuni şi calomnii, greşeli, semidoctismul gazetarilor, informaţii neverificate şi care se contrazic uneori în acelaşi ziar, ridicolul, stilul inflamat, adjectivele şi superlativele în exces şi câte altele), presa are şi câteva clare calităţi: îţi dă informaţii despre noutăţile vieţii de zi cu zi şi nu plictiseşte. Uneori nu atacă, ci apără, deşi am văzut tot mai rar asta. Dacă ştii să dai la o parte paraziţii, afli destule şi dacă eşti prudent cu informaţia, ajungi să ştii cum să vezi printre rânduri adevărul. De altfel şi Caragiale dă vreo două reţete despre cum să faci o informaţie adevărată, din două ziare care exagerează în sensuri opuse, unul în rău, altul în bine. Desigur, e vorba de presa obişnuită, adică cea angajată politic, cea pentru care „scopul scuză mijloacele, vorba nemuritorului Gambetta”. Am constatat că o mulţime de titluri de ieri sunt exact aceleaşi şi azi, că mai toate rubricile de ieri sunt aceleaşi şi azi, că stilul a rămas cam la fel.

Ce s-a schimbat, totuşi?

S-au pierdut articolele de popularizare ştiinţifică, multe şi bune odinioară, s-a pierdut o anume naivitate a gazetarului de secol 19, care uneori spunea lucrurilor pe nume fără să se teamă de cine ştie ce urmări (cum a păţit-o recent, pe nedrept, după părerea mea, prezentatorul Lucian Pârvoiu de la Ora de ştiri de pe Programul 2 al TVR). S-a câştigat experienţă şi poate că ridicolul nu ne mai vizitează atât de des ca pe gazetarii începutului de drum, deşi aici cred că multă lume ar avea exemple cu care să mă contrazică. Totuşi, există azi şi gazete foarte bune, din păcate prin alte ţări. Am citit recent, în avion, ziarul Die Zeit şi mi s-a părut un model: articole profesioniste, care-ţi ţin atenţia chiar când nu eşti direct interesat de subiect şi, nu în ultimul rând, excelent scrise.

După moartea lui Caragiale, locul său în istoria literaturii române nu era bine delimitat. Care au fost factorii care au condus la o interpretare difuză a operei sale? Care au fost vocile critice care au adus o nouă lumină asupra scrierilor sale?

Mai întâi, estetica lui. Gândiţi-vă, Caragiale îşi scrie opera înainte de apariţia curentelor avangardiste şi a manifestelor lor, care lărgesc fără precedent limitele esteticului. Aşa că pentru cei mai mulţi a scrie ca la ziar era contrariant, era ceva de tipul „asta nu e artă, nu e proză, aşa pot să scriu şi eu !” Doamna Dorina Grăsoiu a scris o carte (o citez în Lumea ca ziar) în care arată cum era perceput Caragiale în gazetele vremii lui, aşadar de către colegii lui: dezastruos! A fost prima problemă a receptării. A doua, mai gravă, a fost ajustarea politică a lui Caragiale după 1947. La fel ca Eminescu, el a fost răstălmăcit de comunişti, pentru ca opera lui să spună, ideologic, ce doreau ei: că burghezia a fost o societate putredă, că toată lumea până la ei a fost coruptă, rea, proastă. În privinţa vocilor critice autentice, Caragiale a avut noroc: mai toţi criticii autentici (adică neideologizanţi) care au scris despre el, au dat pagini savuroase, splendide. Spun la întâmplare câţiva contemporani doar: cei doi Manolescu (Florin şi Nicolae), Ştefan Cazimir, Liviu Papadima, Al. Călinescu. Dar şi selecţiile din opera lui făcute de Dan C. Mihăilescu sau Andrei Pleşu (acesta din urmă pe un audiobook) sunt o altă punere în valoare a operei lui Caragiale.

Încă din secolul 19, presa era considerată “a patra putere în stat”, iar jurnalistul căpătase la rându-i o mare importanță. A existat vreo perioadă de maximă înflorire a presei, a existat un moment-cheie de declin al său?

Presa nu poate exista într-un sistem totalitar. Cum am spus, şi în lumea liberă presa poate fi cumpărată şi e angajată politic. Numai că, în libertate, există totuşi şansa luptei între mai multe voci. Presa e prin excelenţă plurală, are voci multiple, în asta constă esenţa ei. A-i da o singură voce, cea oficială, înseamnă a o ucide. În ’90 am descoperit presa (liberă) tocmai pentru că trăisem atâta vreme cu acele surogate numite Scânteia, Drum nou şi altele asemenea, pe care nu-mi amintesc să le fi citit vreodată, dar le foloseam la spălatul geamurilor.

Care erau dușmanii direcți ai jurnaliștilor și ai presei în timpurile lui Caragiale?

Jurnaliştii înşişi. Îşi erau propriii duşmani: mulţi erau nepregătiţi, partizani, scriau prost, inventau, nu verificau. Rică Venturiano, Caracudi şi alţii din acelaşi aluat. Lor li se opuneau cei de la ziarul Timpul, mult mai bine scris, et pour cause.

În acel secol 19, presa era percepută și ca “un producător de vulgaritate, de dezordine, ca o gură indiscretă, de proastă calitate, și ca un mesager al răului”. Opera lui Caragiale răscolește aceste realități indiscrete. A reprezentat un avantaj sau un dezavantaj faptul că, înainte de toate, I. L. Caragiale era gazetar?

Bine că n-aţi spus şi „stigmatizând societatea în care trăia”, un clişeu al criticii ideologizate. Oamenii inteligenţi de tipul lui Caragiale – şi el avea o inteligenţă vibratilă, sensibilă, ieşită din comun – ştiu să-şi transforme dezavantajul, slăbiciunea, în avantaj. Tocmai asta a făcut el: a valorificat artistic toate defectele presei şi pe ale gazetarilor.

Caragiale și-a publicat mare parte din texte chiar în gazete, acest fapt aducând cu sine observația că “e vorba în opera lui de o actualitate trecătoare și că urmașii nu vor mai înțelege mare lucru”. Poate fi opera lui Caragiale recontextualizată (apreciată și blamată) ciclic?

De ce nu? Fiecare epocă are reperele ei estetice. Dar la Banca literaturii eu cred că investiţia în Caragiale e dintre cele mai sigure. Să ne ferească Dumnezeu, însă, de vreun nou sistem totalitar care să ne oblige iar la vreo interpretare anume. În speranţa că acesta nu va mai veni, o să spun doar că actualitatea lui Caragiale este asigurată atâta timp cât şi presa, cu defectele ei cu tot, va fi de actualitate.

Cum credeți că ar fi arătat presa de sfârșit de secol 19 și început de secol 20, fără Caragiale?

Presa ar fi arătat la fel, dar literatura e sigur că ar fi fost mai săracă!