În versurile lui Daniel Bănulescu, pare că pereţii cad. Decorul devine transparent şi intimitatea se arată în nuda ei neruşinare, fără nici o problemă în a se devoala brusc şi a se proiecta apoi expansiv.
Sânii femeii tinere, picioarele ei fierbinţi şi „interminabile” ridicate către tavan în jurul bărbatului cuceritor, sexul din care acesta, în nebunia lui de crai stahanovist, îşi va face o „muzicuţă”, părţile trupului ei adunate „laolaltă/ ca o haită de câini lucioşi ţinuţi împreună în lese cu o singură mână”: toate acestea sunt expuse repetat şi nu foarte colorat, ca şi cum poetul ar căuta să fixeze un tipar sexualizant şi un invariant.
Aş spune că Daniel Bănulescu joacă aici pe muchea dintre erotic şi parodic, construind un personaj cu atribute donjuaneşti, pentru a-l reconfigura ulterior, prin distanţare. La momentul apariţiei primului său volum, această distanţare nu fusese ferm făcută (nu avea cum): însă în proiectul integrator de acum, uşorul accent autoironic şi permanenta dedublare a îndrăgostitului de profesie capătă o semnificaţie aparte. Sexul serializat şi „exportat” e parte a experienţei cărnii: şi ceea ce este mai important, în poezia de traseu a lui Daniel Bănulescu, e carnea omenească ce îmbătrâneşte şi va putrezi, iar nu sexele întrepătrunse. Astfel că frenezia erotică se va stinge într-o mângâiere, iar aceasta – într-un simbolism accelerat – va echivala cu o amânare a morţii: „Îmi explici că dacă nu ţi l-aş mai mângâia/ Trupul tău ar face pungi de sânge// Chipul ţi s-ar scofâlci şi ţi s-ar jupui părul ţi s-ar înăcri/ Dimineaţa te-ai trezi şi te-ai descoperi/ Umedă şi îngreţoşată/ Sub unghia ascuţită a cearceafului râcâindu-ţi gâtul”.
În altă parte, aşternutul plăcerilor îşi pierde dintr-odată albeaţa şi dulceaţa, răsturnându-se într-o imagine terifiantă şi o reprezentare religioasă, moralistă, cu draci regăsiţi în sângele prea fierbinte: „Adorm mângâiat sub mângâierile ei/ Mă plimb în maşina ei în care până şi dracul şi-a înţărcat copiii/ Mă întorc în patul ei care nu e decât botul căscat al topoganului pentru gunoaie// Maniera ta e rafinată comportamentul supus/ Pieliţa fină/ Dar oricât aş fi de atent/ Sângele tău tot îşi scutură în sângele meu şi coarnele şi coada şi copitele”.
Laurenţiu Ulici observa în 1988, când Daniel Bănulescu încă nu debutase editorial, o „predilecţie pentru viziune” şi o „anume violenţă lexicală”. Tot în acei ani, Mircea Martin îl vedea, la cenaclul Universitas, ca pe „un poet care descoperă şi se descoperă pe sine scriind”. Ambele verdicte critice s-a confirmat în timp: chiar dacă eu remarc o violenţă mai degrabă imagistică decât lexicală în versurile poetului „nouăzecist”. El preferă poemul lung pentru a-şi da un mic traseu de expunere şi rulare; şi, de asemenea, pentru a sparge naraţiunea sui-generis prin imagini şocante şi disparate, dintr-un alt set vizionar. Avem deci o libertate de atitudine a personajului ce trece triumfător şi apoi umil prin diferitele experienţe; şi o libertate asociativă, pe care autorul o apără pe toată circumferinţa. Dar în acest cadru poetic (şi, uneori, în pofida lui!) proiectul de căutare şi transformare va subsuma şi cele mai rebele versuri: nu prin cenzură, ci prin integrare.
Sexualitatea dezlănţuită a primei vârste poetice s-a convertit într-un fel de penetraţie verticală, şi mai şocantă, cu rugăciunile „penetrând până în cel de-al nouăsprezecelea cer/ Acolo unde moartea îşi pierde din puteri”; iar dacă în Balada lui Daniel Bănulescu… personajul era încă disputat între bucuriile cărnii şi angoasa finalului, în excepţionalul Daniel, al rugăciunii el iese „rar prin oraş”, şi când o face, se îndepărtează rapid, în „salturi hotărâte”, de „băştinaşii” fără Dumnezeu. Toate converg în proiectul asumat şi tonul este acum serios, grav, dramatic, tragic. Versul caută şi reuşeşte să devină revelatoriu: personaj şi autor se regăsesc într-o aceeaşi iluminare mistică.
Alături de Cristian Popescu şi Ioan Es. Pop, Daniel Bănulescu este nu un autor debitor generaţiei ’90: ci un poet prin care generaţia aceasta se omologhează şi va rămâne în istoria literară.
Daniel Cristea-Enache
Daniel Bănulescu, „Ce bine e să fii Daniel Bănulescu”, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2010, 144 p.
daniel, iar povesteşti poeme?