Scriitorul și jurnalistul Alexandru Petria a trimis pe adresa redacției AgențiadeCarte.ro un amplu text despre scriitoarea Voichiţa Pălăcean-Vereş și volumele publicate de dânsa: “Ciocolată amăruie” (Limes, 2007), „O picătură de sânge” (Limes, 2008) și „Colecţionarul de cactuşi” (Limes, 2010). Redăm integral textul scris de Alexandru Petria.
A publica trei romane într-un interval de numai patru ani mi se pare o performanţă demnă de invidiat, mai cu seamă dacă amintim faptul că ele însumează mai bine de 1100 pagini.
Voichiţa Pălăcean-Vereş face parte din categoria a autorilor ce trudesc în faţa paginii albe cu stiloul în mână, aşa cum făcea şi cu trei decenii în urmă; aceasta în pofida faptului că, în virtutea profesiei (redactor-şef la o editură din Cluj) îşi desfăşoară munca de zi cu zi în faţa computerului, citind şi editând lucrările altora. Refuză cu obstinaţie să-şi scrie cărţile pe computer, considerând că, în felul acesta, ar pierde ceva din intimitatea născută între sine şi propria creaţie.
Ea şi-a descoperit, cu certitudine, un stil aparte, ce o defineşte, ce o face individualizează ca eu auctorial. Scriitura curge firesc, fără poticniri, în pofida divagaţiilor ori a flash-back-urilor care întrerup naraţiunea. La prima lectură, dă senzaţia unui scriitor „clasic”, aflat în descendenţa realiştilor ardeleni Liviu Rebreanu ori Pavel Dan. Totuşi, proza Voichiţei Pălăcean-Vereş este una modernă, în care personajele sunt prezentate în primul rând ca individualităţi psihologice, abia apoi ca indivizi definibili ca parte din concretul social. În plus, ea foloseşte cu îndemânare tehnica cinematografică, astfel că fiecare poveste citită devine, după doar câteva pagini, o istorie „văzută” de cititor cu ochii minţii într-o potenţială sală de proiecţii.
Dacă în plan personal Voichiţa Pălăcean-Vereş este o persoană rezervată, timidă chiar, în privinţa scrisului nu ezită să mărturisească o gamă extrem de diversă de trăiri, scrisul fiind pentru ea forma ideală de manifestare a eului.
Dovedind respect pentru arta cuvântului, dragoste pentru carte şi, în acelaşi timp, exigenţă faţă de sine, a încercat să se înnoiască prin fiecare roman, să se arate sub un alt chip cititorului.
Ciocolată amăruie (Limes, 2007), debutul beletristic al Voichiţei Pălăcean-Vereş, o are în centru pe Irina Peter, o proaspătă absolventă a Facultăţii de Litere. Smulsă din mediul în care a trăit până acum, ea se simte complet debusolată. Şi-a luat adio de la studenţie, nu mai locuieşte în casa părinţilor, iar acum este o femeie la casa ei, ce împarte condominiul cu câteva familii de muncitori, iar pâinea şi-o câştigă ca profesoară, făcând naveta la liceul dintr-un orăşel de munte, unde, ca şi la bloc, dă peste oameni de cu totul altă factură decât cei cunoscuţi până acum, preocupaţi mai degrabă de colportare şi mici afaceri la limita legalităţii, decât de cultură.
Evenimentele al căror protagonistă este Irina se petrec în perioada septembrie 1990 – iunie 1992, etapă frământată din istoria României, ceea ce accentuează dezorientarea eroinei. Ea încearcă să găsească un echilibru al existenţei sale în viaţa de familie, dar şi aici este pusă în faţa unei multitudini de probleme.
În permanenţă cititorul este aruncat în trecut, prin intermediul rememorării, fiindcă personajul principal nu-şi poate vedea în perspectivă drumul, decât dacă îşi reface energia interioară prin incursiunea în anii copilăriei şi ai adolescenţei, când se sprijinea pe părinţi şi pe prietene, când nu era nevoită să înfrunte de una singură toate provocările ivite în plan personal ori profesional. Ciocolata, metafora în jurul căreia se construieşte romanul, este viaţa însăşi.
Romanul O picătură de sânge (Limes, 2008) are ca temă paternitatea. Autoarea urmăreşte povestea dramatică a unei familii care află, absolut întâmplător, că fiul lor nu le este moştenitor genetic. După şocul acestei constatări, realizează că băiatul a fost schimbat în maternitate. Urmează o luptă deznădăjduită de căutare a propriului copil. Demersul nu este unul uşor, fiindcă ei au deja acasă un copil pe care îl consideră al lor, iar din punct de vedere psihologic succesul demersului ar putea să se transforme într-un dezastru emoţional pentru toţi cei implicaţi.
Pentru a-şi găsi copilul, Ilinca Vancea retrăieşte filmul evenimentelor ce au avut loc în urmă cu şapte ani, când l-a adus pe lume pe Vladimir. Îi revin în minte chipurile celor şapte colege de salon care, printr-o coincidenţă, au născut toate băieţei, dar şi frânturi din biografiile lor, din poveştile ce şi le-au împărtăşit în zilele petrecute împreună în spital. Acţionând asemeni unui detectiv, Ilinca, ajutată de soţul ei Vlad, îşi caută tovarăşele de odinioară (magistrală incursiune în diferite medii sociale, unde legătură părinţi-copii capătă forme de exprimare multiple!), în speranţa că, în felul acesta, va avea prilejul să dea ochii cu băiatul căruia i-a dat naştere. Ea nu are putere să se gândească la ce s-ar întâmpla dacă şi-ar găsi cu adevărat fiul, fiindcă nu se simte în stare să renunţe la Vladimir, dacă adevărul ar ieşi la iveală şi mama cealaltă ar dori să schimbe din nou copiii.
Voichiţa Pălăcean-Vereş şi-a împărţit romanul O picătură de sânge în 41 de capitole, nu întâmplător: o sarcină durează 40 de săptămâni, iar regăsirea fiului pierdut şi recuperarea lui echivalează cu a doua naştere.
Cel mai recent roman, Colecţionarul de cactuşi (Limes, 2010), este povestea unei familii ce ajunge la disoluţie în urma intruziunii în sânul ei a unui necunoscut, un octogenar (autorul nepublicatei Cărţi a cactuşilor – scrisă după regulile stricte ale lucrărilor de profil –, cu fragmente din care sunt prefaţate capitolele), ce încearcă să-şi răscumpere păcatele tinereţii numindu-l moştenitor pe nepotul său cel mai mare, fiul fiicei sale nerecunoscute legal.
Romanul urmăreşte evoluţia a patru generaţii (descendenţilor colecţionarului de cactuşi le corespunde, metaforic, fiecăruia în parte, câte o specie din familia „ţepoaselor”, iar pentru bărbaţii Maier autoarea a creat genuri noi, prin intermediul cărora îi defineşte sintetic), acoperind un interval de aproape un secol. Fiindcă episoadele din actualitate sunt alternate cu cele din trecut (unde sunt surprinse momente dramatice din istoria secolului al XX-lea, plecându-se de la teoria conform căreia istoria obiectivă modelează individul), fiecare capitol este bine plasat în timp, prin notarea datei.
Soţii Maier (oameni simpli, cu destine mărunte, ca toate personajele autoarei) şi cei doi fii ai lor, aflaţi la capătul anilor adolescenţei, visează la o viaţă mai bună, însă coabitarea cu domnul Nemeş, în locul prosperităţii ori a alungării grijilor materiale de fiecare zi, se transformă într-un război de gherilă, căruia îi cad pradă, rând pe rând, toţi membrii familiei.
În încheiere, nu am cum să-mi reprim o întrebare: ce se întâmplă în literatura română de este ignorată o asemenea scriitoare talentată? Au orbit toţi criticii sau e doar vina autoarei, care din prea multă modestie n-a ştiut să păşească decisiv în faţă?
Alexandru Petria
