De curând, la Editura Polirom, în colecţia “Ego.Proză”, a apărut romanul de ficţiune istorică “Nopţile Patriarhului” de Tatiana Niculescu Bran. “Nopţile Patriarhului” este un roman scris profesionist de o autoare-jurnalistă curajoasă care ştie ce înseamnă documentarea şi care-şi alege subiecte delicate, cu potenţial de controversă.”, a scris criticul literar Marius Chivu în Dilema Veche. Andra Rotaru a dialogat cu autoarea, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro
Personajul principal, un patriarh de 92 de ani, acordă o atenţie sporită corpului. Aceste necesităţi reprezintă convenţii datorate funcţiei de Întâistătător sau au o altă natură? Cum s-a conturat acest personaj al romanului “Nopţile Patriarhului”, care au fost sursele documentare de la care aţi pornit?
Personajul din “Nopțile Patriarhului” este un om credincios care își pune în chip firesc problema raporturilor sufletului cu trupul și cu suferința fizică. O rană, o boală, o durere, apropierea morții ne dau de știre că nu suntem singuri cu gândurile și visele noastre, ci avem și un trup care-și semnalează prezența prin durere, inconfort, neputință. Patriarhul se confruntă cu realitatea îmbătrânirii și a bolii. Preocuparea pentru corp ascunde o îngrijorare și este cu atât mai tulburătoare pentru el, care se știa un bărbat frumos și puternic, cu cât e nevoit să asiste la propria decădere fizică. Nu e o experiență ușoară pentru nimeni, iar pentru un om care deține puterea supremă într-o instituție importantă precum Biserica e o experiență aparte.
Sursele documentare de la care am pornit au fost multiple și variate, dar se pot împărți în două categorii : oameni și cărți. De la cărți despre istoria Bisericii, la tratate de teologie, de la interviuri cu diverși ierarhi și preoți la o arhivă proprie de articole de presă despre instituția și oamenii Bisericii, de la arhivele Mitrokhin la memoriile unor ierarhi, de la documentele publicate în ultimii ani despre regimul cultelor în epoca Ceaușescu, la amintirile unor foști deținuți politici și așa mai departe. Am făcut sute de fișe înainte de a-mi contura lumea personajului. Într-un roman de acest gen, documentarea e importantă pentru că pe baza ei se construiesc contextul întâmplărilor din roman și așezarea lor în timp și în spațiu. Partea cea mai grea însă e sufletul personajelor, gândirea și simțirea lor, care trebuie să fie autentice din punct de vedere literar și plauzibile în contextul respectiv.
“Numai înaintând în vârstă descoperă omul cu adevărat că are trup”.
Cred că am răspuns deja. Citați un gând de-al personajului meu, Patriarhul, confruntat cu bătrânețea, cu boala și cu degradarea fizică. Trăim într-o cultură a trupului, care face ca, în reclame, reviste, afișe, dar și în atitudini, bătrânețea să înceapă undeva, pe la 30 de ani, dacă nu mai devreme, și experiența propriului trup să fie echivalată eventual cu sexualitatea timpurie. Bătrânul Patriarh e un om de la țară, călugăr, și a fost educat, mai curând, în cultura Întrupării decât în aceea a trupului ca obiect al plăcerii. El constată că are mintea și sufletul dintotdeauna, dar că ceva nu mai merge ca altădată. Acel ceva e trupul lui suferind și îmbătrânit. Puterea pe care a crezut totdeauna că o are se împiedică de un obstacol neprevăzut : propria limită corporală. Descoperind efectele îmbătrânirii, personajul își descoperă trupul ca pe un “altul” supus decrepitudinii și morții, independent de dorința și voința sa. E o experiență prin care trecem cu toții mai devreme sau mai târziu.
Romanul ridică probleme despre care nu s-a mai scris de mult în literatura română: demolările de dinainte de `89, jocurile politice din sânul Bisericii ortodoxe, modernizarea Capitalei, dosarele de securitate ale slujbaşilor Bisericii, avuţia Bisericii. Aţi avut acces şi la dosarele CNSAS, aţi discutat cu reprezentanţi ai Sinodului din acele vremuri?
Am citit ce m-a interesat din dosarele CNSAS publicate deja, studii istorice, volume de documente și ziare despre notele informative date de unii preoți și ierarhi Securității, mărturii ale unor preoți șantajați sau foști informatori, seria de studii și documente despre statutul cultelor în vremea comunismului apărută la editurile Polirom, Nemira ori Humanitas, jurnale, colecții de reviste bisericești din vremea lui Ceaușescu … Am vorbit cu preoți și ierarhi din apropierea fostului Patriarh, din țară și din străinătate. Dar, repet, documentarea e obligatorie, e necesară, dar nu e suficientă pentru un roman de acest gen. E doar primul pas.
Care era puterea Sfântului Sinod înainte de `89 şi care erau limitele sale? Cum şi-a recăpătat religia locul în societate şi în şcoli, ulterior? Cum a devenit Biserica cea mai avută instituţie a ţării?
Potrivit unei tradiții mai vechi, Sinodul lua deciziile impuse de coducerea politică. În ultimii ani ai regimului Ceaușescu, patriarhul și sinodul erau instituții decorative. Ceea ce nu înseamnă că n-au existat preoți care s-au împotrivit regimului sau că n-au existat interese comune ale statului comunist și ale Bisericii.
Ulterior, așa cum știm cu toții, Biserica și-a recăpătat locul în societate și în școli prin legi votate în Parlamentul țării. Cu timpul, și-a recuperat, în mare parte, proprietățile – clădiri, terenuri, păduri – confiscate de regimul comunist și, nefiind obligată să plătească impozite și taxe, a strâns o avere considerabilă al cărei inventar relativ s-a făcut în diferite analize publice, dar inventarul precis este greu de estimat. Cartea mea nu este o carte de istorie sau un rechizitoriu despre Biserică. Este un roman documentar (se mai numește și ficțiune istorică), o specie literară mai puțin practicată și cunoscută în România, dar cu o tradiție remarcabilă în spațiul anglo-saxon, pentru care am o mare admirație.
Ce influenţă a avut democraţia asupra Bisericii şi ce influenţe mai au vechile structuri? În romanul dvs., succesiunea în prezidiul Sinodului devine una dintre problematicile personajelor.
Biserica este o instituție ierahică și conservatoare și e firesc să fie așa. Depinde ce înțelegem prin vechile structuri. Ierarhii din Sinod, în marea lor majoritate, sunt oameni formați pe vremea vechiului regim. Vocația și cariera lor au început într-un context de restricții și control politic sever. Adaptarea lor la pluralismul politic și religios e dificilă și parazitată de reflexe vechi. Chestiunea succesiunii în romanul meu ține de adevărul istoric, nu este o intrigă imaginară. Este contextul în care evoluează personajele.
Poate viclenia să fie o virtute când o pui în slujba lui Dumnezeu?
În cazul personajului din “Nopțile Patriarhului”, viclenia este una dintre metodele de supraviețuire în funcție. N-are nicio legătură cu credința în Dumnezeu. Poate doar ca alibi. Sigur, sunt situații în care ceea ce unii ar numi viclenie s-ar putea la fel de bine numi inteligență sau prudență. Depinde cine judecă și cu ce măsură și care sunt rezultatele vicleniei.
În clipele de cumpănă, personajul principal se întreabă dacă oare a iubit pe cineva: “Biserica, hainele strălucite, oamenii îngenuncheaţi, puterea, traiul tihnit”, fără să fie sigur că îl iubise pe Dumnezeu.
Orice om, în momente de cumpănă sau în apropierea morții, își poate pune această întrebare. După cum, oricine poate să gândească, într-un moment de sinceritate cu sine însuși, că funcțiile, operele, averile, celebritatea contează mai puțin decât dragostea dăruită sau primită necondiționat. Dacă cineva, în viața noastră, ne-a iubit la bine și la rău, ne-a ajutat la greu, ne-a apărat, a riscat rămânându-ne aproape, ne-a vorbit de bine, a avut curaj pentru noi, toate lucrurile astea pot deveni mult mai importante pentru cine e dispus să învețe din viața proprie și din a altora. Până la urmă, nu asta vrem cu toții, să fim iubiți așa cum suntem, cu bune și cu rele, adică așa cum ne iubește Dumnezeu ? Cu atât mai mult, un om familiarizat cu învățătura creștină și cu o experiență de viață bogată precum personajul din “Nopțile Patriarhului” își va pune de multe ori, de-a lungul vieții, problema iubirii lui față de Dumnezeu. Toți sfinții și-o pun, toți profeții, toți înțelepții creștini, toți cei care cred sau vor să creadă în Hristos. Apropierea morții face ca această întrebare să devină crucială.
De ce acest titlu?
“Nopțile Patriarhului” ? Pentru că personajul principal al romanului are funcția de patriarh și pentru că întâlnirea lui cu sine însuși și cu trecutul are loc pe parcursul celor trei nopți premergătoare morții. E un titlu mai mult literal decât literar. Nu e simbolic sau aluziv, oricât de onorantă aș considera apropierea pe care unii au făcut-o de “Toamna patriarhului”.
