Dacă generaţia mea a fost intoxicată cu „Cartea Oltului” de Geo Bogza, introdusă în manualul unic şi în nişte conştiinţe în formare, adolescentine, care nu puteau decît s-o respingă, mult mai puţini „decreţei” au avut acces la ediţia din „Poemul Invectivă” scoasă în 1986 la Panciova, în Iugoslavia, în româneşte.
Provocările de juneţe ale expeditorului poetic Bogza au rămas, aşadar, fără „andrisant” şi fără întregul context proiectiv-reactiv în care versurile respective au fost gîndite. Şi în care ele îşi plasau, îşi anunţau, îşi apăsau miza. E suficient să parcurgem acum, de pildă, „Poem ultragiant” pentru a vedea cum întreaga tinereţe iconoclastă a lui Geo Bogza ţîşneşte din nou într-un jet de cerneală.
Un al doilea poem-cheie pentru decodarea nonconformismului de profunzime, nu numai de gesticulaţie, al tînărului autor îi este dedicat lui Ilarie Voronca. Pe lîngă el, „Poem ultragiant” pare aproape cuminte, cu funde şcolăreşti. Căci în modest-intitulatul „Esseu”, de numai două strofe, Bogza va sfărîma tot: „Ce frumos era la piatra neamţ/ Aerul tare ca vorbele într-un poem de geo bogza/ Şi munţii deranjaţi de ultima furtună/ Ca mai demult pe crestele aspre ale carpaţilor/ La trecătoarea de stînci colţuroase bratocea/ Unde ciobanul întîlnit se masturba în aer liber/ Şi cîinii de la stînă lingeau pe piatră sperma.// Era frumos ciobanul şi cît de feciorelnic/ Acolo pe crestele aspre ale carpaţilor/ Arăta felul pur în care el ştie să facă dragoste/ Sămînţa, ca un scuipat, făcea pe stîncă: plici/ Cîinii ciobăneşti o înghiţeau cu lăcomie/ Nu rămînea nici o murdărie/ Şi totul era atît de frumos, atît de pur”.
Să ieşim din reactivitatea de primă instanţă, emoţională şi moralicească, şi să ne „răzbunăm” pe tînărul poet nu altfel decît identificîndu-i mecanismul, observîndu-i compoziţia, demontîndu-i construcţia. În „Esseu”, lupta tînărului Bogza cu convenţiile burgheze şi inerţiile ce ajung să includă şi să anihilieze revoltele (dovada cea mai bună: evoluţia scriitorului nostru de la această tinereţe turbulentă la maturitatea conformistă a autorului realizat) se mută într-un cu totul alt decor decît cel urban. Mai exact, poetul îşi creează un nou spaţiu, a-social, şi extinde domeniul luptei pentru a dinamita un alt tip de reprezentări, miteme, stileme… El rupe acum cu o întreagă tradiţie mitologică şi mitologizantă, cu o filozofie „mioritică” şi un stil „pastoral”, cu toată acea atmosferă de început de lume; sau de ieşire, prin poarta mitului, dintr-o istorie evenimenţială şi factuală. Dacă raportăm „Esseu” la nunta cosmică din „Mioriţa”, sesizăm imediat impactul grotesc-devastator al textului bogzian. În „Poem ultragiant”, tînărul Bogza îşi direcţionează rafala distrugătoare spre spiritul şi osatura unei societăţi aşezate, prea aşezate. În „Esseu”, el îşi îndreaptă armele, dinspre socialul care falsifică şi se lasă falsificat, spre literatura însăşi: o minciună încă mai periculoasă decît o realitate prost alcătuită şi un limbaj clişeizat.
Tînărul Bogza nu scrie nici aici, nici în alte pagini din „Poemul Invectivă” o mare poezie, comparabilă cu a lui Arghezi din „Flori de mucigai”. Dar ceea ce a făcut el, în 1933, pentru distrugerea tabuurilor şi eliminarea clişeelor ce ajung să sufoce expresia n-a mai făcut, înainte, nici un alt poet român. În virtutea acestui pionierat, Geo Bogza a fost dus la închisoare de două ori: pentru „atentat la bunele moravuri”, în noiembrie 1932, şi pentru „pornografie”, în aprilie 1937.
Daniel Cristea-Enache
Geo Bogza, „Poemul Invectivă şi alte poeme”, prefaţă de Paul Cernat, cronologie şi referinţe critice de Teodora Dumitru, col. Biblioteca pentru toţi, Ed. Litera/ Jurnalul Naţional, Bucureşti, 2010, 384 p.
