Ziua a treia a Festivalului Internaţional „Porţile Poeziei”, de la Caraş-Severin, a însemnat pentru poeţii participanţi o nouă incursiune în frumuseţile pe care acest judeţ are să le ofere. După o întâlnire cu poeţii locului, oaspeţii au vizitat un muzeu de mineralogie, unul dintre cele mai importante din ţară şi chiar din Europa, după care s-au întâlnit cu Episcopul Caransebeşului şi au susţinut un recital în clădirea Episcopiei. Finalul festivalului a marcat, de fapt, începutul unei frumoase tradiţii în acest judeţ şi a unor frumoase prietenii şi colaborări întemeiate la „Porţile Poeziei”.

Prima ediţie a Festivalului Internaţional „Porţile Poeziei”, 29 mai-2 iunie 2011, a ajuns la finalul celor trei zile de evenimente. Ultima zi a fost cel puţin la fel de încărcată de momente importante precum celelalte două. Poeţii participanţi a avut ocazia să viziteze oraşul Bocşa, unde au fost întâmpinaţi de un numeros public dornici să asculte poezie de calitate. Întâlnirea a avut loc în sediul primăriei, o clădire de patrimoniu cultural. După recitalul de la Bocşa, poeţii au continuat drumul spre Ocna de Fier, pentru a vedea unul dintre cele mai importante muzee de mineralogie din ţară şi chiar din Europa.

„Casa Binelui”

Cine poate înţelege mai bine un suflet pasionat de frumos dacă nu un grup de poeţi? Un astfel de suflet este şi octogenarul Constantin Gruescu, cel care a pus bazele „Casei binelui”, un loc de poveste unde, într-adevăr, simţi cum binele te înconjoară. Pasionat de frumuseţile adâncurilor şi de multitudinea de forme şi culori pe care piatra le poate lua, Constantin Gruescu a dedicat mai bine de jumătate de secol acestor frumuseţi descoperite în măruntaiele pământului. Lucrând într-o mină unde, de obicei, întunericul este cel care însoţeşte omul, caraş-severineanul a început să colecţioneze bucăţi de minerale în forme şi dimensiuni spectaculoase. Unele dintre piesele din colecţia sa au fost obţinute chiar de la alţi colecţionari din diferite zone ale lumii. Dacă ai timp, nea Costică îţi poate povesti o zi întreagă despre fiecare piatră în parte, ce este, cum s-a format, unde a fost găsită şi, mai ales, ce influenţă poate avea asupra omului. Dacă totuşi te grăbeşti, tot ce trebuie să faci este să intri cu sufletul deschis în „camera cu comori”, să îţi pui mâinile pe cristalele formate poate în sute de ani şi să laşi energia acestora să te cuprindă şi să te aleagă. Izvor de energie a fost şi pentru poeţii participanţi la Festivalul Internaţional de Poezie care s-au fotografiat cu octogenarul pasionat de mineralogie şi cu exponatele din colecţia acestora, unii dintre ei luând şi mici amintiri, câteva bucăţi de piatră care să le amintească de această vizită.

Următorul popas al poeţilor a fost la Episcopia Caransebeşului unde au fost întâmpinaţi de Preasfinţia Sa Episcopul Lucian. Acolo, în sala de conferinţe, a avut loc un alt recital al poeţilor din ţară şi din străinătate. Au fost prezenţi în sală elevi ai seminarul din Caransebeş, studenţi la teologie, iubitori de poezie şi preoţi.

Ultima seară a festivalului s-a încheiat cu o mică petrecere interculturală, în care poeţii au prezentat câteva tradiţii din ţările lor natale, au cântat şi au dansat împreună. Au fost puse bazele unor prietenii durabile, dar şi a unor relaţii de colaborare, care se vor concretiza în volume de poezie sau participări la diferite festivaluri.

Noi colaborări între poeţii români şi cei străini

La conferinţa de presă de încheiere au fost trase concluziile: noul festival va deveni tradiţie, prima ediţie fiind una foarte reuşită. Participanţii din acest an au fost deja invitaţi şi la ediţia de anul viitor, dar legăturile dintre poeţi vor fi mult mai puternice, concretizându-se în colaborări şi dincolo de porţile caraş-severinene. Aleksander Nawrocki, din Polonia, poet şi, la rândul său, organizatorul unor importante festivaluri de poezie, a lansat deja câteva invitaţii poeţilor Liubiţa Raichici – organizatorul principal al Festivalului Internaţional „Porţile Poeziei” şi Dan Mircea Cipariu – preşedintele Secţiei de Poezie a Uniunii Scriitorilor din Bucureşti. De asemenea, acesta s-a arătat foarte încântat de poezia românească, dorind să organizeze „Zilele poeziei româneşti” în Polonia. „Am fost la foarte multe festivaluri, şi de pe alte continente, dar un festival realizat în spaţiul balcanic este altceva. De obicei, la astfel de festivaluri este vorba despre poezie citită în biblioteci, unde este normal să nu se găsească prea multă lume interesată. Aici noi nu ne-am întâlnit doar cu poezia şi literatura română ci şi cu tot ce aveţi mai bun şi mai frumos”, a declarat Nawrocki. „Mulţumesc organizatorilor, mulţumesc prietenilor de aici pentru că, într-adevăr, aceste zile au fost frumoase şi mulţumesc Liubiţei că m-a invitat. Să te apuci de un festival internaţional de poezie nu înseamnă doar curaj ci şi multă nebunie creatoare”, a spus şi sârbul Goran Djordjevic.

Festivalul a fost posibil în primul rând datorită determinării şi dedicării Liubiţei Raichici, căreia i-a fost întinsă o importantă mână de ajutor din partea Consiliului Judeţean Caraş-Severin, firmei CEZ Group şi Fundaţiei „Activity”, cărora li s-au alăturat şi alţi prieteni şi instituţii.

Dorina CIOPLEA

Criticul literar Gheorghe Secheşan a făcut, la finalul Festivalului „Porţi deschise” de la Reşiţa, scurte radiografii poeziei prezentate în antologia acestui eveniment. Vă prezentăm în cele ce urmează aceste scurte şi cuprinzătoare consideraţii.

Liubiţa Raichici

Răstignită pe masă

În aşteptarea sentinţei,

În dreapta stă Îngerul cu sabia scoasă

şi scrie

Numai Doctorul, priceput la cele îngereşti

ştie ce-i de făcut.

Lucrează pământul acesta cu migală.
Însă pământul se fărâmiţează şi curge.

Iisus Bunul, îmi amintesc brusc,

Nu a avut parte de anestezie.

Ca eu păcătoasă să am dreptul la nedurere, algocalmin, perfuzii, viaţă

dinainte d emoarte şi după moarte

El mă strigă să ies la lumină.
Întunericul nu-i pentru oameni.

Repune sângele şi lacrimile în matc alor.
Doctorul aparţinător Doctorului meu ceresc

Mă strânge de mână.

Mă trezesc fericită.

Astăzi este prima zi după ultima zi.

Liubiţa Raichici scrie o poezie ca un fel de sentinţă „dedicată” propriei fiinţe. Eu-l ei interior nu este răzvrătit nici împotriva lui Dumnezeu, nici al oamenilor, nici al morţii, ci doar împotriva sa. Imaginile religioase fulgurante şi impresionante aduc ceva din filmele lui Tarkowski, fiind tragice şi la limită. Liubiţa îşi trăieşte, de altfel, ca poet, viaţa la maximum, în orice clipă, în orice moment. Prin această compătimire dramatică a seminţiei umane faţă de sine însăşi se naşte atitudinea mustrătoare faţă de noi, oamenii care nu mai ştim să trăim ca fraţii.

Alberto Garcia-Teresa

A.G.Teresa scrie o poezie-manifest, o poezie în care revolta ţipată a fiinţei vine din rărunchi, din cele mai ascunse cotloane ale fiinţei. A. G.Teresa nu ne arată cum stau lucrurile, nu plânge că ele stau atât de prost, ci pur şi simplu ne ceartă, ne ţipă, pe noi, toţi ceilalţi semeni ai săi, că am fost atât de nebuni încât să stricăm umanitatea din noi şi dintre noi.

Ianco Vuinovici

Poemul care s-a vrut de dragoste

Cel mai des iubirea vine din aberaţie

acolo-i rădăcina şi este, poemul de

dragoste, tot aşa.

Dar, vine un moment în care totul,

viaţa, moartea, iubirea,

totul,

mai ales iubirea

se transformă într-un adevăr straşnic

Recunosc, pentru că şi alţii au recunosuct

au fost clipe în care

şi eu am dorit să scriu poemul

de dragoste

Într-o astfel de seară, mă aşezam, liniştit

conştient de toate, până dimineaţa, tremurân

am vrut din sinele-mi să dau lumii poenul

de dragoste, şi chiar,

Spre mirarea tuturor, am început să vorbesc: trebuie să

scriu un poem, poemul

de dragoste

Se prelingea noaptea deasupra noastră, pinii

vineţi creşteau, şi cerul naviga

în înălţimi, în ceruri, se iveau zorile, nouă

dimineţi, una după alta. Iar estul deja-şi aprindea inima ilustră

focoasă, de mii de ani aceeaşi, iar eu priveam soarele

totul se trezea.

se stingea undeva în mine

În locul poemului ieşea doar tremurul

Întrebărilor: tu, iubito, dormi, şi ce faci în vis, şi

acest bâlbâit, suspinat

nicidecum nu vroia să intre

în poem

Astfel acest poem, care a vrut, care trebuia

să fie de dragoste, a rămas în sâmburele lui,

şi tot la început.

Atât.

Ianko Vuinovici face descrieri ale realităţii, aparent inofensive şi neutre, pentru ca apoi să ne atragă atenţia că în fiecare clipă a existenţei noastre trecem pe lângă marile întâlniri ale vieţii, pe lângă marile momente, pe lângă marile şanse. Grăbiţi să vieţuim, nu mai deosebim esenţialul de banal, nu mai ştim să ne apropiem de sacru prin sentiment, iubire şi fiinţă.I

Giorgios Petousis (Grecia)

Vin dintr-o ţară

Eu sunt un vlăstar

Al unui pământ ca o coajă de nucă.

Un pământ roditor care, în

Vremurile bune, umple grânarele şi hambarele.

Avem frute pe masă tot  lungul anului.

Vinul stă aproape de tot

Şi când mintea ameţeşte

Doar el mai spune adevărul.

Înconjurată de mare fiind

Ameninţările către patria mea

Ajung înălţându-se pe creasta valurilor

Şi pe vuietul vânturilor.

În singurul oraş divizat

Linia verde din Nicosia

insuportabil decor.

Străzi pustii

Pietre tăbliţe şi date.

Strada Ermou

şi cealaltă

perpendiculară pe ea…

Înainte de norul cel negru

Aici era viaţă.

Se făcea schimb…

Se dădea, se lua…

Astăzi zidul…

Pisici vânând şoareci

Soldaţi

Cu arma la picior

Păzind ce-a mai rămas din pământ.

Ascultând insulte spuse

în altă limbă.

În singurul oraş divizat.

Kayoko Yamasaki

Treptele – doi îngeri

Lui Stefan şi Daianei

Din ziua în care ne-am născut

Am întins mânuţele

Dăruind o fărâmă de iubire

Şi astfel am venit pe lume

Plângând după pofta inimii

Zâmbind câte puţin,

O viaţă sprijinind-o pe cealaltă

Continuăm să urcăm treptele

Chiar şi atunci când apa şi aerul

Ne-au fost refuzate

Şi lumina s-a topit

Am rămas mână în mână

O viaţă celeilalte dându-i

Ascultare

În tăcere

Continuăm să urcăm treptele

Dimineaţa

Îngerii s-au întors în cer

Paşi mărunţi

Strălucind în întuneric

Şi aşa

Noi

Continuăm să urcăm

Treptele pe care îngerii

s-au îndepărtat.

Kayoko Yamasaki este îngerul rătăcit pe această planetă, este solul lui Dumnezeu care mai trăieşte în propria fiinţă a poetului şi în lumea, pentru aducere aminte a greşelilor noastre faţă de tot ce este ceresc şi divin, în fiecare zi. Poezia ei este filigranată, duioasă, tandră şi atentă la expresia poetică, menită să creeze imagini idilice ale unui suflet mic pierdut într-o lume mare. Dar tocmai aceste mici poeme în poem despre sufletele noastre ca nişte îngeri micuţi pierduţu ne arată tabloul mare şi dramatic, întunecat şi ireversibil, a ceea ce am făcut din leagănul pruncul din noi, Lume, adică.

Liubiţa Zlatkovici

Cântarul

Ce uşor e la cântarul ce nu

fură

dar până să ajungi la el

care mai de care te înşeală

ia şi adaugă

cu amar te stropeşte

care mai de care te foloseşte,

la metru te măsoară de parcă ai fi scândură

sau te încătuşează cu o tonă întreagă

care mai de care visează

cum să te măsoare cu ocaua mică

mulţi s-ar îmbogăţi

pe seama ta.

Îţi iau ultimul bulgăraş

Dar n-au să-ntoarcă

Comercianţii

Ce tăieturile lor şi linii

scrijelesc pe tine

te însemnează ca pe-un analfabet

şi-n taină se bucură

Cel mai greu le vine judecătorilor

care bubuie cu ghiulele

în bucăţi te rup şi te seceră

precum coasşul pasărea verde

Tainică ascultare a poeziei

Crescută între tăcere şi vorbit

o ascult

precum scoica din mare,

o simt

asemenea atingerii mătăsii

care a trecut drumul coconului.

Între tăcere şi cuvânt

Uşa tainicului palat se deschide.

Liubiţa Zlatkovici ete o încrezătoare în oameni şi în puterea lor de fi solidari şi iubitori între ei care tocmai şi-a pierdut aceste sentimente. Ea vine în întâmpinarea semenilor cu aceste daruri interioare aşa cum un copil ar întâmpina o oaste străină cu flori în mână, iar soldaţii i-ar călca delicatele lujere în copitele cailor. Liubiţa Zlatkovici, ale cărei versuri sunt ca nişte plânsuri de preot, priveşte, prin poezia sa, uimită şi îndurerată omenirea din jur, care s-a înrăit într-atât, încât nimeni nu se mai înţelege cu nimeni şi, mai ales, nici cu Dumnezeu.

Goran Djordjevici

Scrie o poezie ca şi cum Dumnezeu însuşi ar fi coborât pe pământ ca să ne certe. În Vechiul Testament există imaginea Tatălui ceresc care îi pedepseşte pe cei care au greşit, Dumnezeul – răzbunător. Goran Djordjevici nu se răzbună pe nimeni ci, întocmai ca un patriarh, îşi ridică privrea (poetică) severă la noi, scrutător, certându-ne pentru prostiile nesfârşite pe care le-am făcut de-a lungul istoriei omeneşti. El vede poezia ca o modalitate de îndreptare a caracterului omenesc, prost alcătuit, îndărătnic şi nesupus. Este ca un tată care îşi dojeneşte, prin poezie, copiii neascultători.

Bianca – Laura Marisaldi este poeta care ceartă prin discursul de iubire. Ea nu este pornită împotriva semenilor săi, ci doar este sincer mâhnită de câtă sentimentalitate pură şi frumoasă pierd oamenii în fiecare zi. Cuvântul ei poetic este ca un lied, ca un sunet de harpă, ea sperând ca în acest fel oamenii să se simtă un pic vinovaţi de răul pe care şi-l fac singuri, părăsind definitiv iubirea.

Dam Mircea Cipariu este groparul poetic al ultimelor noastre speranţe că ceva se mai poate îndepta în lume. Prin baladele sale post-post-moderne el ne aruncă în faţă un adevăr dureros: în pofida tehnicilor de comunicare tot mai rafinate, noi ne însingurăm în spatele calculatoarelor, al laşităţilor, al fricilor noastre. Dan MirceaCipariu doreşte nespus de mult să ne scoată din văgăunile sufletelor noastre, pentru a participa, cu toţii, la o horă a bucurie post-moderne, în care să săltăm, fie şi virtual, unii alături de alţii, repări lângă episcopi, duşmani lângă prieteni. El este garanţia noastră vie că poezia nu se scrie pentru sine, pentru a-şi linge rănile personale şi fiinţa mereu lovită, ci pentru a ne putea da mâna din nou, aşa cum vom fi fost, cândva, vreodată.

Iulia Militaru construieşte imagine drăguţe şi tandre în aparenţă, ca nişte flori făcute pentru icoana bunicii, cu discurs aproape liric şi aproape idilic, după care ne plesneşte cu poeziile sale peste faţă şi peste fiinţă până când înţelegem că undeva am greşit, că am populat lumea cu duhurile noastre murdare şi obscure, că am transformat spectacolul sacrului într-unul grotesc apocaliptic.

Andrei Novac este un poet supărat, grav şi reţinut, pe omenire, că nu îl lasă să o iubească aşa cum ştie el că ar trebui să o facă, aşa cum este bine şi normal, din punctul său de vedere, să o facă. Printr-o construcţie aparent simplă şi lineară, el transmite cititorului sentinţe, fiecăruia dintre noi, care ne arată cât de mult am greşit. Este un fel de judecător poetic, un fel de staţie intermediară între moartea noastră ca fiinţe  încă vii şi Judecata de Apoi, care ne aşteaptă, implacabil, dincolo de orizont.

Andra Rotaru este resemnată şi plictisită de cât de proşti sunt oamenii în general şi semenii săi în special, încât nu înţeleg că îşi ratează adevărată viaţă clipă de clipă, că se ţin de prostii rutiniere şi calpe, în loc să iubească, se se iubească, irosind comorile de sfinţenie pe care Dumnezeu sigur ni le-a dăruit, devreme ce sufletul ei vulnerat, delicat şi ultrasensibil vede aceste valori la tot pasul ei, resemnat.

Kleopatra Lymperi este convinsă că încă se mai poate, că oamenii mai pot fi întorşi din drumul lor spre pierzanie secătuirii sufleteşti, Poezia ei are accente de oracol grecesc care prevede trecutul, nu viitorul, iar imaginea pe care ne-o arată nu este tocmai frumoasă. Kleopatra creează un discurs poetic incantatoriu, aproape liturgic, ca al vechilor preotese din Elada de odinioară, sperând să devină un glas de sirenă de care noi, bieţii şi păcătoşii de oameni să ne simţim din nou atraşi.

Este o pozie (a tuturor) care nu se joacă (chiar dacă este ludică, precum a lui Dan), care nu face experimente, grimase, nu se strâmbă, nu pozează, ci se aşterne, gravă, în faţa noastră,a tuturor, sperând să ne îndrepte, cumva, dacă se mai poate.

Gheorghe Secheşan