Gabriel Liiceanu e unul dintre puţinii noştri autori cărora le iese stilul înalt fără să alunece în ridicol – într-o cultură, preponderent, a zeflemelei şi a „pamfletarilor zâmbitori”.
Are un patos al ideilor ce nu cade niciodată în pateticul jenant al altora. Dar pe acest fond de seriozitate, de gravitate, de considerare a problemelor cu adevărat importante şi de numire a lucrurilor „strigătoare la cer” (şi aici îl taxez îndată pe cel ce crede în Bine, nu şi în fundamentul lui transcendent: la care cer, oare, strigă lucrurile strigătoare la cer?), autorul ia o voită distanţă de jargonul filozofic, de „păsăreasca” şi „fumisteria” colaterale.
De altfel, el nu prea mai are încredere în filozofia speculativă, în filozofia „de cod” (cea care, „urcând treptele abstracţiei, ajunge la un moment dat să macine vidul”). Domeniul abstracţiilor îl vrea completat, dacă nu substituit, printr-un teritoriu în continuă expansiune, al limbajului concret şi al faptelor. A ajunge la o schemă filozofică e acum mai puţin relevant decât „să te mişti liber printre cuvinte”. Între „cunoştinţele muzeale” şi „conţinuturile de viaţă”, se vede din chiar formulările utilizate ce preferă autorul nostru. El va demasca şi pretinsa gravitate a jurnalelor filozofice, ce se vor a fi întotdeauna „pline de idei” şi, prin urmare, nu se ocupă de „fleacuri”. Dar tocmai pe aceste banalităţi se poate, uneori, problematiza.
Când, onest rămânând, Gabriel Liiceanu va împinge sinceritatea până la capătul expresiei, el va distruge inevitabil poza filozofică şi morga bibliografică. Făcându-şi un bilanţ de traseu parcurs, de la vârsta primă, a „spiritului pur” (ghilimelele cu tot cu ironia lor îi aparţin), şi până la aceasta ultimă, subiectul aproape complet expus va fi de o amară duritate: „în cea de a treia vârstă începi să înţelegi, fără să-ţi fi propus anume să se întâmple asta. Cultura îşi pierde acum prestigiul de comerţ snob cu «produse culturale». Bibliografiile îţi fac greaţă şi cu atât mai mult exhibarea lor, în măsura în care nu e vorba de întâlnirea cu alt autor în pasul comun al unei înţelegeri pe cont propriu.” (p. 287). Un fragment din marele său profesor de tinereţe, din mereu evocatul Noica, va fi citat acum ca un înscris premonitoriu, şi aceasta tocmai fiindcă el schimbă raportul consacrat dintre teoretic şi faptic: „Ceea ce ţi-a adus maturizarea a fost capacitatea de a vedea generalul încorporat, în locul celui plutind, ca duhul peste ape, de la începuturi. (…) Teoretizezi mai mult cu faptele decât cu teoriile, de la un moment dat. O teorie nu spune decât ce spune, pe când un fapt poate radia, cu virtualităţile lui, pe o arie teoretică nespus de întinsă.” (p. 266). Nu mai e nimic de adăugat.
Decât că, pentru a valorifica acest nou raport, atât faptul cât şi banalitatea ori mărunţişurile cotidiene trebuie „niţel” lucrate. (Simetric, o lectură care ar urmări numai picanteriile lui Liiceanu ar fi o lectură chioară.) Ele nu au valoare în sine, nici cognitivă, nici expresivă; dar prin efortul constant de a le selecta şi grupa, a le alege şi discerne, a le descoperi sau ataşa o semnificaţie, pot deveni importante. E un cerc vicios. Importanţa „mărunţişurilor” de care un „spirit înalt” refuză a se ocupa derivă din importanţa pe care le-o dă un autor, crezându-le importante. Şi care, crezându-le aşa, ni le şi descoperă astfel, atât în spaţiul lui, cât şi în al nostru.
Amintiri şi evocări, portrete de prieteni şi caricaturi de adversari (nu-mi place că, precum în Uşa interzisă, mari scriitori ai noştri apar în paginile lui Gabriel Liiceanu exclusiv în ipostaze omeneşti compromiţătoare, în timp ce un Constantin Noica e văzut mereu în lumina Operei lui), scene domestice, reflecţii de mizantrop şi lecturi întăritoare, pe această coordonată, din Cioran; veritabile „rostogoliri” în trecutul confiscat de comunişti şi revendicat pe cont propriu; sincerităţi, aşa zicând, ruseşti şi acidităţi de şcoală franceză; (auto)corecţii şi penalizări, cu exigenţă faţă de alţii, dar şi faţă de sine.
Şi toate, totul la un nivel ce face din această Întâlnire cu un necunoscut o carte de ţinut minte multă vreme de acum încolo.
Daniel Cristea-Enache
* Gabriel Liiceanu, Întâlnire cu un necunoscut, Editura Humanitas, Bucureşti, 2010, 372 p.
