Dacă, în „Cartea cu fleacuri”, Livius Ciocârlie se urmărea atent ca personaj şi persoană publică pentru a se ridiculiza, efortul lui Gabriel Liiceanu, în această „Întâlnire cu un necunoscut”, e de a-şi lua în posesie personajul public şi a-l destructura.
Una dintre temele lui de reflecţie este „inadvertenţa dintre ideile susţinute public şi viaţa trăită”. „Actele vieţii nu pot fi în răspăr cu actele gândirii”, revine Liiceanu pe pagina imediat următoare, pentru ca, în alt context (dar într-o aceeaşi linie), să-i sancţioneze pe acei „păcătoşi patenţi care perorează despre lucruri înalte” şi care n-au putut vreodată face legătura între credinţa lor şi viaţa lor. Or, un fel de revanşă a autorului nostru este ca în acest spaţiu cucerit al scrisului liber, personal, intim şi saturat de subiectivitate să apere, iar şi iar, exact ideile susţinute timp de două decenii pe scena noastră publică.
Interiorul jurnalului nu ilustrează aşadar altceva decât postura exterioară. Gabriel Liiceanu nu joacă un rol ca oricare altul în afară, pentru a veni acum şi a spune, ca Nicolae Manolescu în memoriile lui: era doar un rol, ca oricare altul… E vorba, la el, de acelaşi lucru şi de aceleaşi valori, exprimate însă diferit, după lărgimea şi textura mediului ambiant. Societatea românească e o lume veselă, dar nu foarte mare, nici prea largă tipologic, nici îndeajuns de complexă socio-politic şi moral. Spaţiul jurnalului compensează acest deficit. Tot ceea ce, în realitatea înconjurătoare, ne apare ca penibil-repetitiv, previzibil până la plictiseală, trece, în paginile eului, printr-un întreg proces de reflecţie filozofică şi refracţie scriitoricească. E prea complicat acest alineat şi puţin pretenţioasă formularea? Atunci o s-o spun mai simplu. Scriind aşa şi nu altfel „Întâlnire cu un necunoscut”, autorul e foarte onest în ceea ce face.
A crede în ceva, a gândi ceva, a simţi ceva şi a exprima ceva sunt, pentru alţi subiecţi, capitole complet diferite şi separate. Jocul lor auctorial poate fi sclipitor pe câte-o rubrică sau pe contradicţia dintre conţinutul uneia şi al alteia. Gabriel Liiceanu tinde spre fuziunea acestor rubrici, iar „jocul” lui, ceva mai serios, e pe toate deodată. Deci nu „schizofrenie”, aceea necesară autorului de ficţiuni romaneşti, care construieşte câteva voci şi mai multe personaje; ci integralitate şi unitate. Din această perspectivă, el seamănă teribil cu un scriitor, altfel, credincios (Liiceanu, formal, nu e) şi cu convingeri de stânga (ale lui Liiceanu sunt de dreapta). E drept că nici unul dintre ei nu a vrut să intre în PCR, când atâţia au intrat. Mă refer la Valeriu Cristea. Citind „Întâlnire cu un necunoscut”, am avut sentimentul straniu că mă întâlnesc cu mine însumi, cu nişte adevăruri, nişte valori şi nişte lecţii (date fără emfază şi fără poză) primite demult…
Neavând cum să ştie aceste chestiuni intime din biografiile altora, autorul, se poate spune, a câştigat într-o manieră eclatantă pariul pus cu sine în scrierea cărţii. El a dorit, în punctul de plecare, să-şi recupereze şi să-şi reintegreze eul public; să adauge la poza marţială ori inchizitorială, la imaginea de largă circulaţie a intelectualului care tot judecă, sancţionează şi taxează, realitatea mult mai bogată a unui ego complex şi larg, poate chiar nu întru totul cunoscut de „proprietar”.
Plecând însă din acest punct şi procesând sistematic autodevoalarea şi descoperirea de sine, Gabriel Liiceanu reuşeşte o uimitoare dublare a perspectivei. Cu cât vorbeşte mai consistent despre eul său privat şi umbrit, cu cât analizează mai mult şi mai adânc un interior intelectual-sufletesc, cu atât cititorul generic, pe deasupra generaţiilor, se va recunoaşte în aceste pagini. Deplasarea de la instrumentele filozofiei la cele ale literaturii îşi are explicaţia aici: „Mereu, în literatură, e vorba de paradoxul egoismului fecund: la capătul celei mai adânci incursiuni în tine are loc întâlnirea neaşteptată cu celălalt. Nu suntem niciodată atât de diferiţi încât să încetăm să fim asemănători. Această sugestie a eului comun devine, prin intermediul unei extreme particularizări, tema oricărei cărţi adevărate.”
Daniel Cristea-Enache
Gabriel Liiceanu, Întîlnire cu un necunoscut, Editura Humanitas, Bucureşti, 2010, 372 p.
