În colecţia „Teatru”, editura „ Dacia XXI”, a apărut de curând cartea Ecaterinei Oproiu – „Parlez moi d’amour”.
„Am intrat la “România liberǎ” înainte de 18 ani. Dacǎ nu intram în presǎ, nu intram nici în facultate (exact în anul cu pricina apăruseră super-taxele pentru originile nesănătoase). M-a ajutat norocul. Dar, după patru ani, nu m-a mai ajutat, pentru cǎ ziarul şi-a schimbat conducerea şi noii şefi au constatat că dosarul meu are chichiţe. Am avut noroc cǎ, la Radio, cadrele erau încă ameţite. M-au primit prin transfer. Dar, după vreo patru ani, iar am avut ghinion. Cadrele s-au trezit din ameţealǎ, au constatat ca sânt cam cosmopolitǎ, iar după ce-am scris ce-am scris despre cea mai stralucită actriţă naţională (pe numele mic, Lica) şi-au dat seama cǎ sunt şi “duşman al poporului”.
Cu ştampila „duşman al poporului”, puteai să ai un car de noroc, nimeni nu te angaja, nici la tramvaie, ca taxatoare. Şi totuşi, după şase ani de studiat pereţii Bibliotecii Academiei (dacă aveai pile te lăsau „la salǎ”), iar am avut noroc, pentru cǎ am descoperit că matematica nu este ce credeam eu. Aşa că, deşi eram licenţiată în Drept, am reluat cărţile din şcoala primară, am buchisit aritmetica şi geometria şi m-am strecurat printre puştii care fǎceau pregătire de Arhitecturǎ. Am intrat. Dar, iar am avut ghinion, fiindcă tocmai când am început sǎ sui – capra printre oiţe – pe cărările lui Le Corbusier, cineva m-a tras de mânecă şi m-a scos din rând. De fapt, nu era cineva, ci ceva. O piesă! O scrisesem la sfârşit de sesiune. Se numea „Nu sunt Turnul Eiffel”. (Ecaterina Oproiu)
