De curând, la Editura Charmides a apărut un nou volum de poezie semnat de Marin Mălaicu-Hondrari, intitulat “La două zile distanţă”. Cunoscut mai ales pentru proza sa- romanul “Apropierea”, Editura Cartea Românească fiind considerat, în unanimitate, drept una dintre cele mai bune cărţi ale anului 2010- M. M. – Hondrari revine în 2011 cu poezie. Andra Rotaru a dialogat cu el despre “La două zile distanţă”, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro
Volumul se deschide cu ciclul de poeme „Immigrant song. Poemele din Cordoba”. Dacă nu ar fi existat un element real în biografia ta, ai mai fi simţit, crezi, prezenţa ţinuturilor iberice?
Probabil că le-aș fi simțit, dar altfel. Nu m-ar fi preocupat atât de mult. Aș fi rămas cu o nefolositoare imagine exotică despre sudul Spaniei, despre Andalucia, despre flamenco. Înainte să ajung în Córdoba, citisem Lorca, Cervantes și știam că pe acolo trecuseră Mircea Eliade și Henry Miller, dar nu-mi doream să ajung acolo neapărat. Îmi doream să ajung în sudul Spaniei așa cum îmi doresc să ajung peste tot: fără tragere de inimă. Dacă e să se întâmple, să se întâmple, dacă nu, nu. Dar dacă tot ajung undeva, încerc să scot cât de mult pot din acea întâmplare. Eu sunt copil de țărani, de oameni așezați, legați de puținul și neroditorul lor pământ, așa că, pentru mine, orice plecare e la capătul lumii.
Spre ce poate duce intuirea a ceva ce te poate domina, dar nu descoperi în viaţa reală?
Când intuiești ceva ce te poate domina (în cazul meu e vorba de existența poeziei), cred că, pentru a nu fi strivit, pentru a putea supraviețui pe mai departe, trebuie să treci la fapte, să îi dai realitate. Adică să scrii poezie, știind din start că nu are niciun rost. Până la urmă, totul se dovedește a fi un mecanism destul de rudimentar. Tu intuiești ceva și motorul se pune în funcțiune de parcă acel ceva ar exista. Nimic mai simplu.
Care era imaginea fetiş a Occidentului înainte de a-l „întâlni”, şi în ce s-a transformat ulterior?
Imaginea libertății, bineînțeles. Și a rămas așa. În România, pentru a mă simți normal, trebuie să stau cât mai retras, cât mai singur, cât mai ascuns, să îmi văd de treabă cu încrâncenare. Imediat ce ies din România, încep să mă simt bine. Trăim într-o țară în care cetățenii se poartă îngrozitor unii cu ceilalți, așa că nu văd de ce aș vrea să trăiesc tot timpul aici. Îmi plac locurile în care sunt lăsat în pace, fără ca pentru asta să trebuiască să mă ascund sau să dau explicații.
Există anumite imagini recurente atât în proza ta, cât şi în poezie.
E numai bine așa.
Evoci într-un poem şi ultima ta întâlnire cu Viorel Paraschivoiu. Cum l-ai cunoscut şi ce urme a lăsat întâlnirea cu el?
Întâlnirea mea cu Dan Coman și John Florin Partene i-o datorez lui Viorel Paraschivoiu. Pentru prietenii mei a fost fundamental să-l întâlnească, pentru că Viorel Paraschivoiu iubea poezia și a iubit-o până la capăt. I-am întâlnit gata obsedați de poezie. De asta a fost atât de important, pentru mine, Viorel Paraschivoiu: ne-a pregătit întâlnirea.
Ai inclus în acest volum şi poeme din volumul tău de debut, Zborul femeii…De ce nu o reeditare, ci un ciclu ce încheie „La două zile distanţă”?
Mă feresc de reeditări pripite. La ce bun să reeditez ”Zborul femeiii pe deasupra bărbatului”? Cred că nu e o carte care să merite să fie reeditată. Așa că am încercat să recuperez câteva poeme. Mi s-a părut că acele poeme merită să fie recuperate. Se prea poate să fi greșit. Dar gestul e făcut și gata.
Ce se află „La două zile distanţă”, acum?
La două zile distanță se află acum ce se afla și înainte de apariția cărții: presupusul cititor, presupusa poezie, presupusa iubire, presupusa moarte.
