În curând, va apărea la Editura Dacia XXI, în colecţia „Poeţi contemporani”, volumul de poezie „Câinii memoriei”, semnat de Cristina Prisacariu Şoptelea.
Theodor Damian: „Poezia Cristinei Prisacariu Şoptelea este o fereastră spre absolut. Aşa cum sunt icoanele ferestre spre cer. În poezia ei se oglindeşte atât lumea obişnuită în care trăim, dar şi lumea mai puţin cunoscută, cea interioară, care la rândul ei, prin metafora dinamică ce-i caracterizează creaţia, indică şi lumea tainelor din veac ascunse, nici de îngeri ştiute.
Există o tandreţe regală în poezia Cristinei Prisacariu Şoptelea pe care o simţi, dar pe care nu o poţi prinde într-o definiţie categorică, o lumină în interiorul cuvântului ei, o anumită virginitate a rostirii care te ajută să te împărtăşeşti de la distanţă pe de o parte de chipul eternităţii, iar pe de altă parte de frumuseţea transfigurată a viziunii sale ce o îndeamnă la scris. Cristina Prisacariu Şoptelea este o poetă în care spiritul celebrează o continuă înviere”.
Gellu Dorian: „Poezia Cristinei Prisacariu Şoptelea din această nouă carte este străbătută de un lirism dozat în notaţii provocate de stări poetice fireşti mult mai expresive decât în cartea de debut. Perfectibilitatea poeziilor vine şi ea să arate o anumită concepţie despre poezie, despre ce trebuie să comunice în ea, în raport cu trăirile ce străbat o memorie în care lupta se duce între ce este şi ce nu va fi, între ce a fost şi nu este. Nici feminismul nu este strunit aşa cum fac poetele mai tinere, dorind să demosntreze bărbăţia de care are nevoie poezia pentru a fi cu adevărat convingătoare. Ceea ce dă notă personală este acurateţea, simplitatea, comunicabilitatea şi mai puţin noutatea ideilor sau limbajul poetic lăsat liber şi mult mai generos. Poeta se foloseşte de arsenalul existent pe care ştie să şi-l personalizeze, să îl aducă în puterea ei de exprimare, una de remarcat de la text la text. Discursul din fiecare poem nu aduce nimic proaspăt, dar nici nu deranjează, atâta timp cât se simte o anumită siguranţă şi ştiinţă a scrierii poeziei. Atunci când poeta vrea să se apropie de un anumit livresc, tehnicile par a ieşi din tipar, ca şi cum perspectiva noutăţii ar trebui aşteptată încă.
Gândită ca un jurnal de destăinuiri lirice în care îşi adună creaţiile de peste ani, cu rigurozitatea unui contabil care face bilanţul unei activităţi în care cifrele şi-au făcut de cap printre hârtiile rătăcite prin tot felul de sertare, noua carte a Cristinei Prisacariu Şoptelea promite o evoluţie demnă de urmărit”.
