La Editura Dacia XXI, în colecţia “Poeţi contemporani”, a apărut volumul “La Baaad” de Cezar Ivănescu, cu o prefaţă semnată de Gruia Novac.
“Cine a citit destul şi atent opera lui Cezar Ivănescu a sesizat, fără multă osteneală, că semnul de recunoaştere este simbolul. Următoarea afirmaţie ar putea părea un truism, dar e de observat că în toate volumele sale poetul este acelaşi, simbolurile folosite au sorginte comună, aşa numai explicându-se unitatea scriiturii şi legăturile incontinente între motivele literare.
Nu e în intenţia mea multa demonstraţie, totuşi vă amintesc poezia Doina (Oralităţi), care deschide volumul din 1983, Doina, scos la Cartea Românească şi premiat de Academia Română, dar venind după La Baaad (1979). Iat-o: „!merg şi scriu –şi scriu! –/ şi că te caut nu-ţi promit,/ iar compun mintal/ de când hârtia s-a scumpit,/ scriu pe creier/ cu negreala de pe suflet/ negru negru negru negru –/ şi negreala asta negreşit/ apele-or s-o spele –/ când îmi va ploua direct pe creier –/ asta după ce-mi voi fi vândut calota/ fiindcă osu-i bun pentru hârtie –/ asta după ce mă vor fi otrăvit:/ zilnic iau şi beau otravă,/ zilnic beau otrava lor,/ mă omoară, ştiu, dar cu zăbavă,/ doamnelor şi domnilor!” (pag.7).
Se va vedea imediat, chiar dacă ne vom sprijini (doar) pe volumul Doina, amintit deja, în exemplificări, că toate semnele de recunoaştere la Cezar Ivănescu sunt de natură ontică sau, adesea, convenţională, dar întotdeauna analogice, potriveala (asemănarea) dintre ele probând profundele viziuni estetice şi filosofice ale poetului.
O singură temă, doina, şi cincizecişişase de motive închid un volum poetic şi deschid un univers de umori, în care chinurile cu preocupări pururi, devenite conştiente obsesii, sunt viaţa şi moartea. M-a condus către o asemenea aserţiune ultima poezie a volumului (de care, am convenit, mă sprijin!), o proiecţie nu imagistică, ci simbolică a primei. Şi pe aceasta, cu titlul Doina (Negură), iat-o: „! de acum mai uşor/ decât ceaţa-s călător,// de acum mai lin/ de acuma nu mai vin:// negură, negură/ cu sângele pe gură// Precistă, Vergură/ Sufletul mi-i negură!// ! // ! negură, negură/ cu sângele pe gură// Precistă, Vergură/ sufletul mi-i negură!” (pag.70).
Simbolul este susţinut de posibilitatea reală (talentul) de a lega un concept de o imagine acustică, adică a crea semnificatul. Aşa potenţa poetului ajunge la metafora care dă forţă verbului, născând propria noastră intuiţie a poeziei. Iar dacă avem şi senzaţia că semnificatul (de care vorbeam) nu e nici analizabil, nici sesizabil, ci doar că rămâne inefabil, vom avea revelaţia rară de a simţi apropierea de poezie.
Semnificatul marchează o absenţă. Ce înseamnă aceasta? Semnificaţia unui cuvânt obişnuit trece la o altă semnificaţie, pe care cuvântul nu o poate avea decât în calitatea unei comparaţii subînţelese şi prescurtate.
Versul lui Cezar Ivănescu e numai metaforă, în sensul subliniat mai sus. Din miile de teste pilduitoare, unul doar pentru d-voastră: „…cât mai ţine ca mătasa/ carnea mea, sărmanul strai,/ îi sunt vieţii tale casa,/ Moartea mea frumoasă-mi pai,/ îi sunt vieţii tale casa,/ Moartea mea frumoasă-mi pai…” (pag.34).
Îmbrăcată în crisalida unui oximoron abia simţit, metafora destinului asumat evidenţiază autoritatea conştiinţei de sine a Omului în stare nu să se consoleze cu „descoperirea”, ci să lupte cu mărinimia în faţa Morţii, abstracte, până la urmă. Viaţa-i totul; moartea e un accident al acesteia. Cred că de aceea, în virtutea acestei gândiri, poezia lui Cezar Ivănescu este o aruncătoare de lumini, asemenea luceafărului scânteietor.
Toate poeziile cuprinse ca-ntre două carapace –prima şi ultima –susţin tema fundamentală, doina, prin imagini care se oferă sensibilităţii, reliefând fapte sensibile ori inteligibile. Toate într-o metaforă magnanimă care susţine afirmaţia lui Goethe că „tot ce se petrece este simbol”. Până şi moartea, personalizată, la Cezar Ivănescu e echivalentă cu înţelepciunea, dar e şi darul profetic, vocea conştiinţei. „Moartea mea, frumoasă-mi pai…!”, aproape ca-n Vechiul Testament, pace şi iertare divină.
Conştiinţă şi conştienţă, aşa trebuie să apară certitudinile poetice ale lui Cezar Ivănescu, exprimate în versuri în care, ascunsă sau măcar previzibilă, metafora primează. „! Sar la dreapta şi la stânga,/ înainte şi-napoi,/ mă găsesc mereu la mijloc,/ la mijloc e Moartea-n noi,/ mă găsesc mereu la mijloc,/ la mijloc e Moartea-n noi” (pag.41).
Par fruste, adesea, imaginile poetice cezarivănesciene, dar impresia aceasta se naşte din cantitatea prea mare de natural din substanţa versurilor, parcă uneori şi de rudimentar. E şi pricina pentru care epitetul e mai puţin sau deloc ornant, Poetul sacrificând esteticul căutat în favoarea reflecţiilor profunde, dar important este să determine lucruri şi acţiuni. Câţi vor accepta că infinitivul lung murire e epitet cu funcţie de complement? Iată, dintr-o „doină”: „! într-o noapte am murire,/ într-o noapte am murit” (pg.57), alături şi de alte epitete, evidente de data asta: „! sărăcuţa mea de lume/ eu nimica nu‑ţi mai cer…” (pg.57) sau: „! ardere-ai, făptură tandră” (pg.67), ori: „să‑ajungi drumomană landră,/ şi sperjur şi prooroc…” (pg.68).
Mai am o bănuială, acum, către final. Cezar Ivănescu, poetul căruia nu-i era străină nicio figură de stil, a simţit că epitetul a suportat de-a lungul vremii o anume uzură, care ar putea fi interpretată şi ca o formă a posibilei perfecţionări a acestuia. Nu altfel gândesc eu, nu renunţarea, ci folosirea cu economie a epitetului de către originalul şi unicul Cezar Ivănescu.
La El, cuvântul e trebuincios în toate împrejurările, motiv pentru care stă cu naturaleţe la locul lui, fiind, altfel spus, semnul heraldic al unui poet adevărat.
Văd o legătură netă între metafora din operă şi destinul Lui. Metafora e construcţia poetică, iar Destinul e opera părăsită, prin moarte, şi neisprăvită.
Poate de aceea e eternă poezia lui Cezar Ivănescu, Poetul Nostru.”, a scris în prefaţa cărţii Gruia Novac.