Cazurile CNSAS: “vendetă a unora faţă de alţii”?

Scriitoarea Aura Christi a trimis pe adresa redacţiei AgenţiadeCarte.ro un amplu articol despre cazul prozatorului Nicolae Breban vs. ipotetica sa colaborare cu fosta Securitate, despre atitudinile juste ale unor scriitori faţă de acest caz, despre polemicile iscate pe această temă în sânul conducerii USR, precum şi amploarea nepermis de mare pe care a luat-o o afirmaţie abuzivă, provenită din „surse” CNSAS, apărută pe canalele media naţionale şi internaţionale, în absenţa unei decizii definitive a instanţei judecătoreşti. Redăm acest text care a apărut şi pe site-ul Ideea Europeană (http://blog.ideeaeuropeana.ro/aura-christi-apararea-dlui-n-manolescu-sau-riscul-unui-proces-pentru-delatiune-calomnioasa-412.html; http://www.ideeaeuropeana.ro/)

„Apărarea” dlui N. Manolescu sau riscul

unui proces pentru delaţiune calomnioasă

„N. Breban a avut dosar de urmărire la Securitate după ce a contestat ideologia ceauşistă

(anume Tezele maoiste din iulie 1971) şi a intrat într-o disidenţă ce-i e specifică, întors din străinătate (unde a vorbit de rău regimul comunist). Pentru mine e un exemplu unic şi chiar susţin în particular că numai un Vărsător (născut pe 1 februarie) putea să-şi submineze singur gloria aşa cum a făcut-o el – în 1972 N. Breban avea 37 de ani, era considerat un mare romancier (cu o critică pe măsură, numai statuie nu i se ridicase), era membru al CC al PCR şi redactor-şef

la România literară, trebuia să ai nebunia destinului lui să dai cu piciorul unei asemenea glorii şi să te expui, să devii oaia neagră a regimului comunist, nu înţeleg de ce azi nu I se recunoaşte acest merit anticeauşist (cu atât mai mult cu cât pe atunci, întors în ţară din Franţa în 1972, după ce a spurcat dictatura ceauşistă, USR i-a întors spatele şi n-a mai avut loc de muncă)…”

Liviu Ioan Stoiciu

„Breban cere [pe parcursul unei întâlniri a lui N. Ceauşescu cu «membri ai conducerii» USR în noiembrie 1968 – n. red.] ca ataşaţii culturali de pe lângă ambasade să nu mai fie «oameni necompetenţi», iar în privinţa plecărilor la studii în străinătate impetuosului romancier îi scapă această întrebare ce îi va fi înmărmurit pe unii dintre bătrânii stalinişti aflaţi acolo: «Cum să facem ca închisoarea să se spargă?» Va fi fost probabil prima şi ultima dată când lui Ceauşescu i se va fi spus, în faţă, direct, brutal, că România e o închisoare”.

Mircea Iorgulescu

„Ar fi cazul ca CNSAS să se retragă…”

După cum se ştie, în data de 6 aprilie 2011 şi în zilele următoare, presa naţională a reprodus o ştire, scriam şi alte dăţi, abuzivă, distribuită pe canelele media naţionale (şi nu numai), intitulată calomnios CNSAS: Nicolae Breban a fost colaborator al securitaţii. Informaţia, oferită de „surse din CNSAS” – menţionam în nr. 4/2011 al revistei Contemporanul, editatată de trustul Contemporanul – era însoţită de o succintă bio-bibliografie trunchiată, şi, în alte cazuri, de stenograma – trunchiată şi ea – câtorva convorbiri ale domnului acad. Nicolae Breban cu generalul de Securitate N. Pleşiţă; apropo de invocata stenogramă, există şi înregistrările acelor, devenite celebre, convorbiri cu generalul Pleşiţă? În aceeaşi zi, MEDIAFAX distribuie un al doilea comunicat, în care acad. N. Breban precizează, între altele, că este vorba de „o lucrătură a cuiva care vrea să-mi murdărească numele”, „nu am semnat niciodată un angajament” cu securitatea, „am fost unul dintre cei mai atacaţi scriitori în comunism, romanul meu Bunavestire a fost foarte atacat, toată presa de partid m-a atacat. (…) Am fost anchetat de două ori de Securitate şi în acele momente l-am cunoscut pe Pleşiţă”. Nu este extrem de greu de stabilit care dintre cele două ştiri, difuzate de MEDIAFAX, predomină. Evident că CNSAS a comis un flagrant abuz, făcând publică o decizie CNSAS… în absenţa unei decizii definitive a instanţei judecătoreşti, singura în drept – conform legislaţiei în vigoare – să constate explicit colaborarea cu securitatea ceauşistă a cuiva anume, corect? În acest sens, „cazul Breban” nu este singurul! Teamă îmi este că celebrele „surse” din CNSAS au procedat la fel şi în cazurile scriitorilor Ştefan Augustin Doinaş, Cezar Ivănescu, Eugen Uricaru, Augustin Buzura, Adrian Marino, Ioan Groşan, Nicolae Balotă; concret: CNSAS a făcut publică decizia Consiliului CNSAS de colaborare a fiecăruia dintre scriitorii menţionaţi adineaori… în absenţa unei decizii definitive date de o instanţă judiciară, nu-i aşa? Interesantă, în această ordine de idei, interesantă şi dreaptă, ni se pare atitudinea poetului Gellu Dorian, exprimată pe site-ul Agenţiei de Carte, pe marginea „cazului Ioan Es. Pop”, scriitor care şi-a autodenunţat colaborarea cu securitatea, colaborare „comisă”… la vârsta de 17 ani. În acel comentariu Gellu Dorian – un important scriitor, care a lansat unul dintre cele mai prestigioase premii: Premiul Naţional „Mihai Eminescu”, transformat într-o instituţie de rang naţional, referindu-se la securitate, susţine că acest organ represiv „normal, ar fi trebuit să se autodenunţe din 1990, să-şi divulge reţelele de informatori, mai ales cei plătiţi şi activi din interes şi pentru obţinerea de avantaje, nu şi în urma unor şantaje. Acum am fi fost de mult eliberaţi de o armată de «cercetători» bine plătiţi, care, odată cu divulgarea unui informator nu dau în vileag şi pe securiştii care au instrumentat acel dosar de la întocmirea lui până la finalizare. Dacă ar fi fost aşa, cum ar fi fost şi normal, cei aproximativ 500 de ofiţeri ai securităţii ceauşiste, unii dintre ei oameni de afaceri prosperi, ar fi fost traşi pe dreapta, nu ar fi fost nici o pierdere pentru societatea românească, ci, dimpotrivă, un mare câştig. Am fi fost acum foarte departe şi am fi scos din joc şi clasa politică de care ne va fi greu să scăpăm acum aşa cum ne este foarte greu să scăpăm de fosta securitate ceauşistă. Oricum, ar fi cazul ca CNSAS să se retragă şi să lase totul pe seama altor cercetători care să facă cu adevărat dosarul de instanţa publică doar pentru cei cu adevărat vinovaţi. Altfel vom asista la o vendetă a unora faţă de alţii, la un nesfârşit chin care nu ajută cu nimic la însănătoşirea societăţii româneşti. Până la urmă, ar trebui de văzut, în cazul lui Ioan Es. Pop, dacă a făcut cu adevărat poliţie politică şi dacă de pe urma informaţiilor date de el a suferit cineva. Şi mai ales cât a durat relaţia lui cu fosta securitate. Se ştie că un procent foarte mare din populaţia României a avut de a face, într-un fel sau altul, cu securitatea ceauşistă, însă doar un procent foarte mic le-a facut şi jocul murdar ofiţerilor de securitate, lăsindu-se corupţi, fie cu bani, fie cu avantaje materiale de altă natură. Aceia sunt cu adevărat de condamnat. În rest, să se lase totul în seama timpului”. La fel de exactă este şi atitudinea scriitorului Dan Anghelescu: „Ceea ce se încearcă cu Maestrul Breban este o imoralitate şi o josnicie. Dar nu mai e nici o noutate. Ura împotriva intelectualilor este de acum notorie în scumpa noastră patrie. E limpede că se încearcă discreditarea a tot ce are valoare, sau produce valoare în cultura românească. CNSAS-ul s-a specialzat în operaţiunile de tipul acesta şi e limpede ce se doreşte… În schimb, despre cei care au instrumentat ani de-a rândul teroarea, aşa-zisa vigilenţă proletară, turnătoria şi toate celelalte nu se pomeneşte nici un cuvânt. Se pare că securitatea şi securiştii n-au existat… Au existat numai intelectualii, poeţii, romancierii, actorii, muzicienii care au inventat  poliţia politică din proprie iniţiativă. Evident CNSAS-ul vrea să reinventeze absurdul. Dar nu reinventează decât ridicolul în cea mai înaltă expresie”.

Acad. N. Breban a fost apărat, în primele zile după declanşarea acestui scandal mediatic în presa naţională, de Eugen Simion,  Ioan Groşan, Augustin Buzura, Liviu Ioan Stoiciu, Alex Ştefănescu, Lucian Vasiliu, Magda şi Petru Ursache. Ştirea abuzivă, calomnioasă a şocat admiratorii romancierului, cu atât mai mult cu cât disidenţa d-sale, declanşată în 1971, după Tezele din Iulie ale lui Ceauşescu, n-a fost niciodată un secret: era un adevăr cunoscut publicului larg. Aşa cum n-a fost niciodată un secret de stat atacul brutal al presei ceauşiste la adresa Buneivestiri. Autorul Buneivestiri a fost calomniat – în anul de graţie 2011 – de Emil Hurezeanu, Dorin Tudoran, cărora li se adaugă, iată, şi N. Manolescu, precum şi alţi scriitori, jurnalişti, cu o hărnicie iute, „isteaţă”, cel puţin stranie? N. Manolescu, care printre multiplele-i funcţii, ce-l transformă, la cei peste 70 de ani, într-un soi de ciudată „semizeitate” ubicuă – este, după cum se ştie, ambasador UNESCO la Paris, intrat în vizorul Autorităţii Naţionale de Integritate, profesor, director de revistă la Bucureşti etc., etc. –  deţine şi funcţia de preşedinte al USR, afirma la începutul lunii aprilie a.c., aşa, în glumă, evaziv, în declaraţiile sale pentru agenţia MEDIAFAX, că este în incapacitatea de a avea o reacţie în „cazul Breban”: „Nu pot să am nici o reacţie, pentru că nu am văzut dosarul. Dosarul i se comunică autorului şi apoi celui care a cerut, respectiv conducerii Uniunii Scriitorilor. Eu trag nădejde în continuare – sunt optimist şi credul de felul meu – că nu este ceva foarte grav. Eu aş vrea să fie o prostie, un fleac”, pentru ca marele critic de altădată să precizeze, glumind pe maginea subiectului calomnios, răspândit la scara naţională cu viteza fulgerului: „Nu am observat până acum să mă fi turnat”. Din Adevărul (7 aprilie 2011), mai exact din textul intitulat „Nicolae Breban la «judecata» colegilor de breaslă”, am aflat că „Varujan Vosganian, vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor din România (USR), a declarat pentru Adevărul că săptămâna viitoare va pune în discuţia Consiliului USR situaţia lui Breban, care este membru al acestui consiliu. Regula USR cere ca din funcţiiile de conducere să nu facă parte persoane care au probleme în ce priveşte colaborarea cu fosta Securitate”.

În Săptămâna Patimilor, a avut loc invocata de autorul Cărţii şoaptelor şedinţă a Consiliului USR, şedinţă memorabilă, în cadrul căreia dl N. Manolescu – care, între timp, luase cunoştinţă de fragmentele, extrasele de dosar de urmărire al lui Breban (13 volume! în total) – „l-a apărat” fervent pe colegul şi prietenul său din anii dictaturii, unul dintre cei mai importanţi romancieri români din perioada postbelică: N. Breban, „persoana” cu care „fosta Securitate” a avut „probleme” nelipsite de gravitate. Din relatările lui Liviu Ioan Stoiciu aflăm că „N. Manolescu a tras o linie: câtă vreme nu avem o Lege a lustraţiei, nu putem lua nici o măsură împotriva nimănui, în caz de deconspirare. Nu putem decât să mizăm pe demisia de onoare din cadrul conducerii USR a celui ce a fost deconspirat” (21 aprilie 2011; citez de pe blogul lui LIS). În opinia prozatorului Gheorghe Schwartz, „spre cinstea sa, Consiliul Uniunii Scriitorilor – care a obţinut de la CNSAS confirmarea că majoritatea covârşitoare a membrilor săi nu a încheiat pactul cu diavolul, semn că nu este deloc indiferent la aspectul moral al celor ce-l alcătuiesc – a tratat aşa-numitul «caz Breban» cu maturitate, refuzând să intre în jocul celor mărunţi gata să se răzbune pe cei mai valoroşi pentru propria nimicnicie”. În editorialul publicat în România literară, nr. 16/2011, dl Manolescu – repetând, conform spuselor lui Liviu Ioan Stoiciu, ceea ce afirmase în cadrul consiliului USR ţinut în Săptămâna Patimilor – susţine că „deşi [s.n.; straniu cuvânt în acest context: obligaţia CNSAS era să supună atenţiei decizia sa, dosarul de urmărire, în primul rând, celui vizat, apoi unei instanţe judiciare, şi, abia pe urmă, să facă publică decizia definitivă a instanţei de judecată, greşesc?] CNSAS a crezut de cuviinţă să supună justiţiei dosarele de colaborare cu Securitatea ale lui N. Breban, în ce mă priveşte, aş vrea să-mi mărturisesc nedumerirea. Nu rezultă că N. Breban ar fi semnat un angajament şi nici a fi avut un nume de cod, în afara aceluia – Baltag – din primul dosar de urmărire din 1972. Un dosar de reţea nu există. Se face la un moment dat referire la «angajamentul scris» din «august 1974», fără alte precizări. Concluzia CNSAS de colaborare se sprijină pe convorbiri repetate ale lui N. Breban cu ofiţeri de Securitate şi, nu în ultimul rând, cu generalul Pleşiţă, ca şi pe două declaraţii olografe din 1974 şi respectiv din 1975 (s.n.), semnate cu numele real, în care N. Breban face precizări privitoare la încercarea de a expedia în Suedia manuscrisul romanului Bunavestire” – la mijloc este de fapt o singură declaraţie olografă în legătură cu confiscarea manuscrisuluiBuneivestiri din maşina editorului suedez René Coeckelberghs, prilej cu care N. Breban este anchetat de două ori de reprezentanţii organelor represive, detaliu menţionat nu o dată, de altfel, în seria de cărţi de memorii brebaniene, intitulate Sensul vieţii (vol. I – IV). Liviu Ioan Stoiciu notează faptul că atunci, la invocata şedinţă de Consiliu, „doar poetul şi traducătorul Peter Sragher a cerut să fie suspendat N. Breban din Consiliul USR, pentru a nu afecta imaginea USR. [!!!] Cum era de aşteptat, Peter Sragher a fost ignorat”, adăugând, hélas, de îndată: „Totuşi, drept mulţumire că e atât de vigilent cu imaginea USR, a fost votat [nota redacţiei – de membrii consiliului, nu-i aşa?; atunci de ce să vă mire că acad. Breban s-a retras din Consiliul USR, făcându-şi public gestul în textul d-sale Ruşine, dle N. Manolescu?!!] să facă parte din Comisia de Monitorizare şi Suspendări a USR!”

Forurile politice şi poliţieneşti nu făceau nici o distincţie între Goma şi Breban

„Apărarea” dlui Manolescu devine – şi la Consiliul invocat al USR, şi în editorialul citat! – tot mai ferventă, aprinsă şi, de ce n-am recunoaşte?, din ce în ce mai „convingătoare” în sensul „înfundării” autorului tetralogiei Ziua şi noaptea. Masca manolesciană de apărător devine din ce în ce mai anemică, apărând – după cum se susţine – faţa-i de calomniator abject, denigrator de duzină, insidios, nelipsit de un fel de viclenie joasă? Delaţiunea calomnioasă, făcută public de dl N. Manolescu în editorialul din nr. 16 alRomâniei literare (22 aprilie 2011), Cum ne asumăm trecutul, intră, se pare, sub incidenţa Codului Penal. Iată şi citatele: „N. Breban se face vinovat cu adevărat este de a fi fost (sic!) folosit de Pleşiţă et comp. ca agent de influenţă. Mai ales în legătură cu Paul Goma, în anul de graţie 1977” (s.n.); „Partea proastă este că nici astăzi N. Breban nu acceptă că a fost folosit fără scrupule şi că i s-au smuls declaraţii compromiţătoare moral pentru el şi primejdioase profesional pentru noi” (s.n.) – nu există nici o dovadă că N. Breban, în cursul discuţiei sale cu gen. Pleşiţă, ar fi dat vreo informaţie periculoasă despre dl P. Goma sau despre lumea literară.

De altfel, în atacul brutal contra lui N. Breban şi a cărţii sale Bunavestire, în plenara C.C. al P.C.R. din 28-29 iunie 1977, atac reprodus de toată presa comunistă, persoana lui N. Breban era pusă pe acelaşi lan cu P. Goma şi era înfierată, ca şi persoana lui P. Goma. Ceea ce înseamnă că forurile centrale, politice şi poliţieneşti, nu făceau nici o distincţie între cei doi: Goma şi Breban – dovadă, încă o dată, că nu poate fi, în nici un caz, vorba de informaţii, declaraţii „primejdioase profesional”, date de N. Breban, şi nici de un aşa-zis rol de „agent de influenţă”. Şi încă un citat, spicuit din editorialul manolescian, în fapt, o culme a abjecţiei: „Breban s-a dat de trei ori peste cap, ca personajul din basmul lui Perrault, şi s-a transformat în ditamai căpcăunul anticomunist dintr-un amărât de şoricel ronţăindu-şi laşitatea la urechea generalului Pleşiţă”. „Problema” dacă a colaborat sau nu Breban cu securitatea e dată rapid la o parte, e ca şi rezolvată sau, cum se spune în limbajul de lemn al funcţionarilor, este deja un „caz clasat”. În „arenă” se aruncă alte petarde; se recurge, ca pe vremurile odiosului, ca după 1989, la diversiune ca mijloc de a abate atenţia de la „fondul” unui subiect aşezat în centrul disputelor. Astfel, nu se pune în discuţie nici modul abuziv în care a fost făcută publică o ştire neverificată, calomnioasă etc., o ştire în care e vizat nu Calistrat Popândău, nici Pompiliu Părăginitu.

Conducerea USR…n-a mişcat – ce ruşine!

Unul dintre cei mai importanţi romancieri români a fost pus la stâlpul infamiei, pe întinderea câtorva zile, de întreaga, aproape întreaga presă românească, mai exact, falanga acesteia ahtiată de scandal! Iar conducerea USR… n-a mişcat – ce ruşine! Nu s-a văzut în presă, în primele zile ale declanşării scandalului mediatic, să mişte conducerea USR, pardon, cu două excepţii: 1. N. Manolescu: „Nu pot să am nici o reacţie, pentru că nu am văzut dosarul. Dosarul i se comunică autorului şi apoi celui care a cerut, respectiv conducerii Uniunii Scriitorilor. Eu trag nădejde în continuare – sunt optimist şi credul de felul meu – că nu este ceva foarte grav. Eu aş vrea să fie o prostie, un fleac. (…) Nu am observat până acum să mă fi turnat”; şi 2. „Varujan Vosganian, vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor din România (USR), a declarat pentru Adevărul că săptămâna viitoare va pune în discuţia Consiliului USR situaţia lui Breban, care este membru al acestui consiliu. Regula USR cere ca din funcţiiile de conducere să nu facă parte persoane care au probleme în ce priveşte colaborarea cu fosta Securitate”. (Adevărul, 7 aprilie 2011) Atât. Greşesc?

Nu se pune în discuţie nimic din războiul mediatic declanşat în baza „surselor din CNSAS”, prin intermediul unei părţi a presei româneşti, a unor haite de ziarişti ahtiaţi de scandal. Un război mediatic dus împotriva unui important romancier român, de un prestigiu unanim recunoscut, autor a peste 30 de cărţi, publicate în ţară şi în străinătate. Un bine organizat „linşaj mediatic”, se pare, beneficiind – în comparaţie cu „linşajul mediatic” al Buneivestiri de sub dictatură – de un instrument în plus: internetul, care, evident, accelerează circulaţia informaţiei? Nu se discută, aşadar, aceste incomode aspecte. La ce bun? Se trece direct… în albia calomniei insidioase, a zvonisticii lansate de nişte dame pariziene sub Ceauşescu tocmai pentru a-l discredita pe N. Breban în plină dictatură: „Mult-puţina experienţă în materie pe care o am – susţine doct, categoric, dl profesor Manolescu de la „catedra” Consiliului USR – mă obligă să spun că singurul lucru de care N. Breban se face vinovat cu adevărat este de a fi fost folosit de Pleşiţă et comp. ca agent de influenţă. Mai ales în legătură cu Paul Goma, în anul de graţie 1977. Nu ştiu dacă scriitorul era conştient de manipulare”. Aha. După cum se ştie, rareori se spune însă, în 1971, N. Breban – membru supleant în CC al PCR – aflându-se la Paris, şi-a dat demisia în prestigiosul Le monde. Iată ce scrie, de pildă, în această ordine de idei, Liviu Ioan Stoiciu, care îi reproşează dlui Manolescu, hélas, că nu scrie nici o câtime de frază, inclusiv în invocatul editorial, despre acest capitol din biografia brebaniană: „N. Breban a avut dosar de urmărire la Securitate după ce a contestat ideologia ceauşistă (anume Tezele maoiste din iulie 1971) şi a intrat într-o disidenţă ce-i e specifică, întors din străinătate (unde a vorbit de rău regimul comunist). Pentru mine e un exemplu unic şi chiar susţin în particular că numai un Vărsător (născut pe 1 februarie) putea să-şi submineze singur gloria aşa cum a făcut-o el – în 1972 N. Breban avea 37 de ani, era considerat un mare romancier (cu o critică pe măsură, numai statuie nu i se ridicase), era membru al CC al PCR şi redactor-şef la România literară, trebuia să ai nebunia destinului lui să dai cu piciorul unei asemenea glorii şi să te expui, să devii oaia neagră a regimului comunist, nu înţeleg de ce azi nu i se recunoaşte acest merit anticeauşist (cu atât mai mult cu cât pe atunci, întors în ţară din Franţa în 1972, după ce a spurcat dictatura ceauşistă, USR i-a întors spatele şi n-a mai avut loc de muncă)…” Conform unor simple calcule, accesibile unui elev de clasă primară, „în anul de graţie 1977” (vorba dlui prof. Manolescu), N. Breban se afla în plină disidenţă, într-o marginalitate formidabilă, o sărăcie lucie, asumată cu demnitate, nu avea nici un venit, îşi fracturase deliberat destinul, pentru a putea în continuare să se dedice iubirii sale absolute: Romanul. Breban s-a refugiat, aşadar, în meserie, acesta era – după spusele autorului Îngerului de gips – „singurul meu răspuns posibil, firesc, deși paradoxal pentru unii”. Să înţelegem că în acest context… cum să spun?, gafa de neiertat a lui Breban constă – în opinia marelui „apărător” N. Manolescu, ţineţi-vă bine!, citiţi cu atenţie? – în  faptul că „N. Breban se face vinovat cu adevărat este de a fi fost folosit de Pleşiţă et comp. ca agent de influenţă. (s.n.) Mai ales în legătură cu Paul Goma”? Brrr. Nu credeţi că ceva nu se leagă? Cum să-l foloseşti ca agent de influenţă pe un disident – incomod prin definiţie, scorţos, arogant, incontrolabil, indomptabil – ca Breban, care taman în acea perioadă, invocată de dl Manolescu, ducea lupte disperate să-i apară una dintre capodoperele sale, Bunavestire – singura carte atacată, da, în acelaşi „an de graţie”, 1977 – după cum prea bine ştiţi, dle Manolescu, dar nu scrieţi, nici nu spuneţi asta, fiindcă nu vă convine! – roman atacat, aşadar, brutal într-o Plenară CC al PCR, în presa de partid şi în cea literară, roman desfiinţat, totodată, şi la Europa Liberă într-un text scris la comanda dnei M. Lovinescu (da, una dintre damele care lansaseră zvonul „Breban – agent de influenţă”!) de către un individ… care s-a dovedit, ce farsă!, ulterior a fi colaborator al securităţii – despre Marin Tarangul e vorba!

Un raport al unei slugi ignobile a aparatului de represiune este mai credibil decât mărturia unui confrate?!

Ce straniu, dl Manolescu a apărat, sub dictatură, de bestiile regimului roşu, blasfemiata de „organe” carte, a apărat-o cu unghiile şi cu dinţii de cerberii regimului ceauşist. Acelaşi N. Manolescu vine la romancier acasă şi-i citeşte, gâfâind de emoţie, cronica elogioasă la Bunavestire, pentru ca, apoi, tot dl Manolescu, alături de alţi colegi din juriul USR să lupte pentru premiereaBuneivestiri, publicată în 1977 la Editura Junimea la Iaşi. Dlui Manolescu i se ridică dreptul de semnătură pentru că a scris elogios despre o carte anatemizată de regim, atunci, în plină dictatură, capodoperă, hm,scrisă… de – aflăm tot de la dl Manolescu, în „anul de graţie 2011” – un „agent de influenţă”?!! Brrr. Iarăşi ceva nu se leagă. Graţie dlui Manolescu, uite, poţi face diverse descoperiri şi anume că, uneori, în cazuri extreme – ca cel de faţă – calomnia perfidă, ignobilă, poate „înghiţi”, într-un chip de neexplicat aproape, şi ridicolul, şi absurdul, nu-i aşa?!

…Să urmărim însă încă puţin modul „splendid”, „imbatabil” de a-l „apăra” pe Breban. Aşadar, continuă „apărarea” lui Manolescu: „Nu ştiu dacă scriitorul era conştient de manipulare. Înclin să cred, bazat pe ce-mi spunea în acei ani, că era irevocabil convins că manipulatorul era el, marele Breban, şi nu securiştii, bieţii de ei!” (s.n.) Mai e foarte puţin şi dl Manolescu va începe să le plângă de milă, ha, ha, securiştilor! „Din păcate, lucrurile stăteau exact pe dos. Rapoartele securiştilor arată că-l cunoşteau mult mai bine decât îi cunoştea el pe ei. Ştiau pe ce butoane să apese ca să-i trezească orgoliul şi să-l determine să colaboreze”, continuă „apărarea” – fără să clipească! – dl N. Manolescu, care are o foarte bună părere, ha, ha, despre securiştii autohtoni, de vreme ce armata de securişti se afla în posesia artei de a trezi nimic altceva decât, ţineţi-vă bine!, orgoliul autorului Buneivestiri! Te pomeneşti că unii dintre generalii, locotenenţii de securitate îi citeau în original lui N. Breban din Goethe sau din Homer sau îi ţineau cursuri aplicate, docte, pe marginea operei nietzscheene, şi astfel, vă asigur, dle profesor Manolescu, că îi „trezeau” de îndată orgoliul; şi acest lucru îl făceau în timpul celor două anchete, după ce-l ameninţau cu bătaia sau cu puşcăria – momente în care, ce să mai vorbim?!, orgoliul brebanian se sensibiliza in extremis şi era pregătit! Hm, ce psihologie întortocheată găseşti în judecăţile manolesciene!; te pomeneşti că ex-criticul nr. 1 de la România literară a atins un fund neexplorat până la ora actuală, un fund de Groapă a Marianelor din abisalitatea umană, zău! Câţiva dintre admiratorii de decenii, care cunosc în profunzime opera brebaniană, îl cunosc pe Breban, citesc şi Goethe şi Proust şi Dostoievski în orginal, ca să vezi, n-au învăţat – nici nu era nevoie!, la ce bun să te consumi propunându-ţi să rezolvi probleme-fantomă, când există câteva, reale, de o gravitate extremă?! – n-au învăţat, aşadar, cum să trezească orgoliul autorului trilogiei Amfitrion, orgoliu mereu viu, în alertă!

Urmează nişte paranteze, în care, probabil,  dl Manolescu citează dintr-un raport de securitate; un element, apropos, cel puţin ciudat: atât dl Manolescu, cât şi dl Tudoran – care, mai nou, se adresează public „în atenţia” aurei unei excelente autoare de romane poliţiste, Agatha Christi!; să citeşti şi să nu crezi ce cazuri de un vădit interes „cvasipatologic” probabil, uneori, găseşti în trist-vesel-degradata noastră lume literară, nu-i aşa? – folosesc citate din rapoartele de urmărire întocmite de agenţi ai securităţii împotriva unora dintre colegii de breaslă. Brrrr. Mărturisesc că nu înţeleg: de când un raport al unei slugi ignobile a aparatului de represiune ceauşist este mai credibil decât mărturia unui coleg de breaslă, a unui con-frate?! Iată citatul dlui N. Manolescu: „Fiind o persoană extrem de volubilă, poate fi uşor de exploatat informativ, dar totodată este incapabil de a păstra un secret…” Aţi citit cu atenţie fraza? Noi am râs în hohote, pur şi simplu, ne-am tăvălit de râs, citind-o şi tot recitind-o şi, iar şi iar, re-recitind-o! Păi, „o persoană” „incapabilă de a păstra un secret” este cea mai nimerită, fără îndoială, să fie aleasă drept colaborator al securităţii de stat (!) şi, totodată, drept agent de influenţă! Cu această convingere citată cu aplomb, ce să ne mai ascundem după deget?!, vă asigur că dl profesor N. Manolescu a revoluţionat toată arta apărării, copyrightul îi aparţine, de bună seamă. Ba mai mult decât atât: dl profesor N. Manolescu a revoluţionat istoria psihologiei de la Freud, cu teoria sa circumscrisă „subconştientului individual”, la C.G. Jung, cu al său incendiar „inconştient colectiv”, de o sfidătoare originalitate. Dacă iubitul de noi sihastru de la Torino, Nietzsche, susţinea că Dostoievski, Fiodor Mihailovici, este singurul scriitor, de la care autorul Genealogiei moralei are de învăţat ceva în materie de psihologie, subsemnata, Aura Christi, scriitor roman – toutes proportios gardées – mărturisesc cu toată gravitatea nelipsită de un sugestiv surâs: „Jos pălăria, Excelenţă!” Sunteţi singurul din lume de la care subsemnata probabil că are de învăţat ceva în materie de psihologie. Dacă veţi ţine un curs de psihologie, neapărat să mă treceţi pe listă! Prima.

…Feriţi-vă, dle Manolescu, să îmbătrâniţi dizgraţios, urât, hulit inclusiv de vechii prieteni de altădată, care v-au fost în preajmă, în vremuri de restrişte! Acest lucru vi-l sugerează un scriitor care, ajuns la 45 de ani, aproape, nu mai este, de bună seamă, tânăr; un scriitor retras din Cetate, din păcate nu din vina sa. Da, un poet care se încăpăţânează să creadă că Dumnezeu l-a creat ca să scrie şi să publice cărţi. Un poet care v-a iubit şi v-a respectat pe vremuri. Ce vremuri, Doamne! Sub ameninţarea bardei dictaturii, aţi apărat în plină dictatură sălbatică – cu unghiile, cu dinţii, unii dintre voi, riscându-şi, câteodată, libertatea, alte dăţi, viaţa – strânşi fiind unii în alţii, ca preoţii medievali, ca devoţii, ca nişte templieri de litere, care şi-au depus jurământul de sărăcie, castitate şi supunere: creatori, romancieri, poeţi, şi comentatori de vârf, voi, unii dintre voi aţi apărat, susţinut, lansat, sprijinit Măria-Sa, Valoarea – ceea ce nu se mai întâmplă, din nefericire pentru biata literatură română, cu modernitatea amputată, în ultimii douăzeci de ani, în plină libertate, când, vorba marelui romancier Augustin Buzura, „o haită de stalinişti” sunt „decişi să distrugă tot ce a mai rămas din cultura română contemporană”. De vreo douăzeci de ani, volens nolens, vă compar, dle Manolescu, cu cei câţiva „tineri bătrâni” prieteni din preajmă. Le urmăresc frumuseţea, tinereţea, împlinirea, deschiderea, umanitatea ajunsă într-un vârf existenţial, umanitatea dată în pârg…  şi nu încetez să mă uimesc ca la carte: cât de frumoşi pot fi unii Domni ajunşi în cea de-a treia tinereţe „fără bătrâneţe” – Breban, Ianoşi, Balotă – cât de frumoşi, tineri, avizi să ofere în continuare după ce „au aruncat”, în pur stil mitteleuropean, răstimp de o viaţă, cu daruri: cărţi de prim nivel, biblioteci, mărturii, vieţi înjugate unui singur ideal: Cartea. Opera tratată ca un templu. Viaţa percepută, goethean, ca o Operă. Da, ei vor rămâne mereu înşurubaţi într-un soi de veşnică tinereţe, fiind, în esenţă, „contimporani cu fluturii, cu Dumnezeu”!

Nu încetez să mă mir, totodată, cât de urât, ingrat îmbătrânesc alţii, ca şi când Bunul Dumnezeu s-a supărat foarte tare pe ei, fiindcă n-au ştiut să aprecieze cum se cuvine darurile făcute lor în prima tinereţe; şi, ca într-un joc misterios, pe care nu vom reuşi să-l dezlegăm vreodată, urmărim cum se acresc, se împuţinează, devin răi oarecum, răi şi mărunţi – mărunţi până la greaţă, până la… un rău straniu, simţit fizic aproape – văduviţi de umanitatea înaltă de altădată, lipsiţi de geniul de odinioară, ca şi când un uriaş şarpe mitic i-a confundat cu un tentant ou strălucitor, pe care reptila, bestia, îl goleşte de conţinut cu tandreţe aproape, nelăsând la vedere decât o carcasă subţire, gata oricând, la o atingere insignifiantă, la o mângâiere a vântului uşor, periculos, de primăvară capricioasă, luminată, să se spargă, trădându-şi… golul.

În rest… Ultima veste scandaloasă? A venit primăvara, aşteptată aşa cum aştepţi să ţi se redăruiască – cu vorbele marelui Psalmist, David – Viaţa. Au înflorit eruptiv, neruşinat, magnoliile. Am plantat, cu o plăcere sălbatică, trei mesteceni, înmuguriţi intempestiv peste câteva zile. Fără să vreau, mă trezesc, uneori-adeseori, repetând în gând, o afirmaţie gnomică a Domnului Profesor Eugen Negrici, găsită în una dintre cărţile d-sale: „Viaţa este un neostenit miracol, şi nu ceea ce vreţi voi să fie”. Mă trezesc repetând-o ca pe o litanie, ca pe o rugăciune. Nu rareori, o silabisesc cu smerenie, cu seninătate, cu recunoştinţă pentru darul de a întârzia aici, darul de a fi aici, în marea trecere, umăr lângă umăr cu cei câţiva, tot mai puţini, prieteni.

3 Mai 2011,

Mogoşoaia,

cartierul Nichita Stănescu

© Aura Christi & trustul Contemporanul