„Îmi place să gândesc o lume nepopulată cu oameni dar pe care să o umanizăm prin simpla ei observare”

La Editura Brumar, în colecţia “Proză”, a apărut volumul de debut “Călătorie înspre mulţimea vidă” de Sorin Tunaru. “Privirea pătrunde atât de adânc în miezul stării încât acesta se corporalizează şi se ordonează ca scenariu de senzaţii. Iar acest scenariu se angajează subit pe un traseu de parabolă. Mediul epic însuşi favorizează circulaţia parabolică a povestirilor, întrucât ele se învârt între onirie, coşmar, fantasmagoric şi notaţie crudă. Dar nu ca pură aventură în teorii fantasmatice, ci întotdeauna subsumându-şi o conduită reflexivă. Căci la capăt, tot spectacolul e meditaţie.” (Al. Cistelecan) Andra Rotaru a dialogat cu autorul, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro

Volumul “Călătorie înspre mulţimea vidă” (Editura Brumar) are în centrul primei povestiri un personaj obiect, cu şase butoane, un televizor ale cărui mecanisme ajungem să le cunoaştem. Este o formă de cunoaştere unilaterală, cu ce se alege personajul de le cei din jurul său?

Cu siguranţă, prima povestire, care este o parabolă, sugerează o formă de cunoaştere unilaterală şi un mod automatizat de viaţă.  Cunoaşterea  implică o mare cantitate de subiectivism, ea este utilă doar atunci când aduce un avantaj, fie spiritual, fie material, iar Alfa experimentează din plin această paradigmă. În acelaşi timp, are loc şi o reciprocitate între personajul care foloseşte oamenii din jur ca pe nişte lucruri (utile doar satisfacerii orgoliului personal de a-i face fericiţi) şi oamenii, care la rândul lor îl folosesc doar pentru un scop la fel de bine definit: plăcerea personală. Până la urmă, din tot acest amalgam se evidenţiază doar alb-negrul ideii de funcţionalitate, de relaţii bazate, exclusiv, pe necesitate reciprocă şi mai puţin pe plăcerea relaţionării.

Când este atinsă o fericire plenară, alte forme ale ei mai pot fi dorite? Poate fi “fericirea” un obstacol în calea unor alte dorinţe, este ea ultima treaptă a piramidei motivaţionale?

Oricât de savant aş încerca să răspund acestei întrebări nu aş reuşi să ascund o uriaşă doză de diletantism. Dacă personajele cărţii şi-ar trăi poveştile într-un cadru “solid”, în care acţiunile lor şi mediul înconjurător au consistenţă logică, atunci fericirea ar putea să pară ca fiind teleonomia acţiunilor lor. Dar, toate personajele roiesc într-un mediu alunecos unde, aşa cum urâtul şi frumosul se suprapun, suferinţa şi fericirea se cauzează reciproc. Nu cred că “fericirea” ar fi vreun obstacol în calea altor dorinţe, în cel mai bun caz ar fi un soi de pol magnetic, invizibil, greu de definit dar detectabil. În acest context, ideea călătoriei apare ca o reacţie naturală de definire a polului opus fără să aibă importanţă că această călătorie este de fapt, aşa cum cu multă eleganţă sublinia domnul Al. Cistelecan, un sondaj interior sau o aglutinare a eului real de himerele care populează mediul epic. Altfel spus, călătoria este mecanismul prin care personajele caută punctul de simetrie dintre bine şi rău, dintre urât şi frumos, iar calitativ, aceste noţiuni capătă valoare numai şi numai dacă este o călătorie interiorizată, un act de implozie în sine şi prin asta, o exorcizare a realului.

Personajul narator Alfa îşi arată dispreţul faţă de cei din jur, care nu se ridică la nivelul lui, prin tăcere. Cum se manifestă acesta în prezenţa unor lucruri superioare chiar şi lui? Poate fi tăcerea un atu, sau denotă imposibilitatea de a comunica cu persoane/ lucruri a căror devenire nu s-a împlinit încă?

Tăcerea prin care Alfa îi tratează pe cei din jur, care nu se ridică la valoare lui, reflectă o atitudine comună multor oameni care suferă de un elitism second hand, o formă de autism intelectual, de inflexibilitate în comunicare şi care îşi are rădăcina, cred eu, în necunoaştere. Pentru Alfa, întâlnirea cu lucruri superioare nu are o mare relevanţă, Alfa face ceea ce ştie el să facă mai bine. Să creadă că-i face fericiţi pe cei din jur şi atât. Nu există un efect al impactului  unor lucruri superioare asupra lui decât dacă acestea îl elimină, fizic.

Este vorba de personajul-produs care trăieşte în ritmul algoritmului definit de alţii. Pentru acest tip de personaj tăcerea nu poate fi un atu, este pur şi simplu imposibilitatea de a comunica cu persoane sau lucruri, incapacitatea de a înţelege altceva decât ceea ce a fost instruit să înţeleagă.

Experienţele personajului Alfa, odată ajuns în posesia unor stăpâni, nu sunt atât de previzibile pe cât îşi imaginase. La un moment dat, acesta se hotărăşte să acţioneze după propria sa voinţă. Cât de bine a fost să ia decizii şi ce învaţă ulterior?

Cel mai probabil, imaginaţia personajului nostru lasă de dorit… Încercarea lui de a ieşi din acea situaţie spune multe despre automatismul modului lui de „gândire”. Deşi se afla izolat, într-o cameră goală, hotărăşte să îşi facă datoria, şi să se pună în funcţiune, chiar dacă  acest lucru este inutil. Îndrăzneala lui îl costă şi, mai mult decât atât, îi va schimba viitorul. Îmi place să cred că este o caricaturizare a obsesiei de a vedea faptul împlinit, chiar dacă acest lucru nu are vreo relevanţă pentru nimeni. Însă, în mod sigur a învăţat ceva: niciodată nu-i prea târziu în a lua o decizie proastă.

După o serie de experienţe mai puţin fericite, personajul Alfa ajunge într-o casă în care cunoaşte stabilitatea şi fericirea. “Fericirea este asemănătoare unui film. Întotdeauna se sfârşeşte la momentul cel mai nepotrivit şi, mai tot timpul, cu o reclamă la asigurări.”

Aşa este! Aici se vede cum o decizie riscantă  şi care are consecinţe nefaste pe termen scurt poate duce la ceva mult mai atractiv. Probabil că, ceea ce contează, urmărind traiectoria personajului, este imaginea de ansamblu lăsată de toate situaţiile prin care a trecut. Starea de fericire pe care el o experimentează este totuşi complementară aroganţei afişate în trecut. Sau, este mai degrabă o aroganţă mutantă, bucuria îngemănată cu orgoliul de a face ceva şi alţii să caşte ochii, chiar dacă acest lucru este motivat numai din dorinţa de a pierde timpul în compania unui simplu obiect de divertisment. Pentru Alfa, bucuria înseamnă să fie şters, privit şi scos din priză la momentul potrivit. Iar de acest tratament are parte pentru o lungă perioadă de timp, în care-şi cunoaşte spectatorii, le învaţă obiceiurile şi totul pare a fi etern. Dar, din păcate pentru el, soarta unui obiect poate fi hotărâtă numai prin comparaţia cu un altul, asemănător. Iar Alfa, ajunge în  acest malaxor al competitivităţii şi, în acel moment, filmul lui se termină.

Alte povestiri din volum continuă dezvăluirile din spatele unor obiecte manevrate de oameni, precum submarinele. Odată acestea distruse parţial, soarta celor care le manevrează este şi ea în derivă. Există mai multe reguli şi respect reciproc în aceste cazuri, datorită condiţionărilor reciproce?

Există o legătură între soarta personajelor şi a obiectelor folosite de acestea. Nu cred că există multe reguli, însă reciprocitatea este dată mai degrabă de capacitatea himerelor (care posedează personajele pe întregul parcurs al cărtii) de a se mula pe obiectele înconjurătoare. Vorbim aici de un himerism (uneori extrem şi enervant, poate) reflexiv care funcţionează mai degrabă ca un atractor spre care se îndreaptă personajele aflate în plin proces de renegare a realităţii. Aceasta, deoarece totul este relativizat în conţinut şi substituirea unui adevăr cu un altul, mai mult sau mai puţin aproximativ, este în instinctul nostru de conservare. Cele două elemente se condiţionează reciproc într-un traseu mai degrabă degradant al soartei personajelor, până într-acolo unde, din contururi clare, mai rămân nuanţele. Şi, de aici mai departe, orice povestire nu se poate încheia cu un simplu sfârşit. Pentru că, în acest cadru relativizat începutul şi sfârşitul pot funcţiona doar ca nişte simple puncte.

Momentele de deznădejde ale unor fiinţe aflate la capătul puterilor capătă ceva din forţa naturii înconjurătoare, iar sfârşitul sau ajutorul pot fi întâmpinate cu împăcare.

Natura înconjurătoare oferă mai mult un pretext pentru sublinierea stării de deznădejde pe care unele dintre personaje o trăiesc. Aveţi dreptate când spuneţi că ea poate genera forţa pe care personajele o absorb în confruntarea cu destinul, de cele mai multe ori, potrivinic, însă natura, la rândul ei, se mulează pe starea personajelor şi elementele ei constitutive sunt generate, cu uşurinţă, de capacitatea personajelor de a o ajusta în acord cu tensiunea lor interioară. Dacă ne gândim la corcitura din povestirea Bastardul, ea nu trăieşte de fapt nici într-un deşert şi nici pe fundul unei mări. Mai degrabă, dunele de nisip sau peretele care separă marea de pădurea în care-şi va găsi sfârşitul, nu fac altceva decât să susţină alienarea unui caracter greu de definit care se află într-o continuă căutare a propriei identităţi.

De ce, de mult ori, preferinţa pentru personaje care nu sunt umane? Ce aduce în plus observarea lumii înconjurătoare?

Îmi este greu să găsesc un răspuns satisfăcător la această întrebare. Deşi personajele nu sunt, uneori, oameni, ele sunt umanizate şi, aşa cum am spus mai înainte, ele îşi găsesc un loc al lor într-un cadru natural, uneori doar schiţat. Trebuie să spun că, de cele mai multe ori, îmi place să gândesc o lume nepopulată cu oameni dar pe care să o umanizăm prin simpla ei observare. Mai mult decât texte de proză (cu rigorile cunoscute) am dorit doar un simplu joc de idei, transpuse mai mult sau mai puţin abil într-o formă literară pornind de la întrebarea: unde poţi ajunge dacă…?

Observarea lumii înconjurătoare ar insemana, aşadar, umanizarea ei.

Cum e la debut? Aşteptări vs. realitate.

Eu simt acest debut ca şi când aş fi ieşit dintr-un adăpost, pe stradă, unde se pot întâmpla multe. Este o mare doză de risc, tot timpul există întrebarea, care poate deveni chinuitoare, “m-am grăbit? mai era ceva ce ar fi trebuit spus?” Astăzi,  faptul de a tipări o carte nu mai impresionează pe nimeni şi nici nu te face automat scriitor, însă dacă acea carte conţine, cu adevărat, o parte din tine, atunci înseamnă că este un început al schimbării, de care avem cu toţii nevoie. Cred că este nevoie de multă sinceritate şi motivaţie interioară în momentul în care te aşezi la masă să scrii un text.

Aşteptările mele sunt legate de efectul produs de textele acestui volum asupra cititorului. Nu ştiu cum va reacţiona critica literară la acest volum, dar sper că vor exista câţiva cititori care se vor regăsi în paginile cărţii. Îmi place să cred că acest volum este doar un început şi vom pleca din nou, cât de curând, într-o nouă călătorie.

Dar, rămâne de văzut, unde…