Liviu Ioan Stoiciu a publicat, de curând, un volum nou de poeme: „Pe prag (Vale-Deal)”, Editura Cartea Românească (2010), amplu comentat în presa de specialitate. „Precursor impozant al optzeciştilor, Liviu Ioan Stoiciu aduce, în reliefurile decise, deseori aspre ale scriiturii sale, o sinteză originală a câtorva moduri lirice care-l diferenţiază de numita grupare. Astfel, spre deosebire de optzecişti, poetul nu se pliază doar pe prezent, având o perspectivă temporală mai largă, o rotire calm-ironică (uneori compensat-patetică) a privirii, aşa cum face un om de la ţară ajuns pe o culme de deal… Viziunea acestui poet are îndrăzneala de-a fi una fără happy end. Însoţindu-şi versurile cu o campanie publicistică acerbă, total neconvenţională, ce vizează asanarea moravurilor vieţii literare, Liviu Ioan Stoiciu e una dintre cele mai importante personalităţi ale poeziei noastre contemporane.” (Gheorghe Grigurcu) Andra Rotaru a dialogat cu Liviu Ioan Stoiciu. Interviul este preluat din revista Bucovina Literară, nr. martie/2011.
Se poate considera cel mai recent volum al dvs., „Pe prag (Vale-Deal)”, Editura Cartea Românească, 2010, o încercare, o ispită şi, totodată, o scăpare?
Iar mă zăpăceşti de cap, dragă Andra Rotaru. Ce ai de împărţit cu mine, să mă inhibi cu asemenea întrebări? Auzi, dacă volumul meu de versuri „Pe prag (Vale-Deal)” (Editura Cartea Românească, 2010) e o încercare, o ispită sau o scăpare? N-am nimic împotrivă să fie considerat şi un obiect zburător neidentificat. Probabil trebuie să mă poziţionez pe pragul unui spital de nebuni – dacă e o încercare, înseamnă că nu mai ştiu pe ce lume sunt, dacă am intrat sau am ieşit din spitalul de nebuni; dacă e o ispită, înseamnă că vreau să intru în spitalul de nebuni, să văd cum e, de curiozitate; dacă e o scăpare, înseamnă că am ieşit din spitalul de nebuni, însănătoşit (sau am fugit peste gard?). Nicicum nu e bine, spitalul de nebuni la mine e cotidian, nu trebuie nici să intru nici să ies (nici să intru, nici să ezit dacă să ies sau să intru), spitalul de nebuni e în mine însumi, recunosc, deci „recentul meu volum” (să nu spun ultimul; eu sper să fie ultimul, dar parcă poţi să bagi mâna în foc pentru bolnavul şi doctorul din mine?) poate fi considerat compromis, am pierdut ce-am avut, publicându-l, şi am avut ce-am pierdut, scriindu-l. Oricum aş privi, mi-am mai luat o piatră de pe inimă, scoţând pe piaţa literară acest volum, ţâţâia în mine demult şi-mi provoca tensiune. Gata, l-am scos, ducă-se, nu mai dau socoteală, cartea Pe prag (Vale-Deal) ar trebui să aibă drumul ei, să nu depindă de mine, ci de ea.
Atunci când la una dintre cele 5 porţi ale organelor de simţ ale trupului personajelor nu mai există vreo şansă de răspuns, ce se întâmplă cu scrisul dvs.? Aveţi tendinţa de a investi personajele dvs. cu reacţiile propriului dvs. organism?
Cu organele de simţ mă urc pe pereţi, rămas fără ele (Doamne fereşte), devin „legumă”. Cât m-o mai ţine Dumnezeu pe picioare, natural, scrisul meu va stoarce fiecare moleculă simţitoare a organismului. Pe de altă parte, dacă ar fi după mine, fiecare poem ar deveni un animal independent (am avut un volum care s-a intitulat „Poemul animal”) şi şi-ar trăi viaţa. În aceste condiţii, un volum cu atâtea poeme ar deveni o comunitate de animale, unele carnivore, altele ierbivore, unele târâtoare, altele subpământene, altele păsări, sau animale marine, unele cu chipul şi înfăţişarea mea, altele cu mentalitate extraterestră. E drept, m-ai prins: toate poemele mele sunt o reacţie la mediul înconjurător (inclusiv cel literar, plin de personaje, nu de autori). Mai nou, mă lupt cu antipatia noilor generaţii…
Care sunt cele mai acute temeri ale dvs. legate de anul 2012?
Temeri, în sensul fizic, nu am (ce mai contează la vârsta mea viitorul, accept moartea în orice secundă, deşi mi-ar părea rău să plec fără să ştiu şi fără să mi se dea o zi, să-mi închei socotelile; totodată, ştiu că nu sunt decât un martor al acestor vremuri, subliniez asta şi în volumul „Pe prag”, că aşa mi s-a dat şi că n-am de ales, trebuie să asist până la moarte la tot ce mi se pune în faţă de-a gata, deşi nu foloseşte la nimic). Am în schimb temeri pe teren metafizic, teren pe care nu-l înţeleg, îmi scapă de sub control. Acum să te văd. De exemplu, nu înţeleg transformarea scriitorului prin lumină (trecut prin centura fotonică a selecţiei naturale pe bază de frecvenţe, pe care le emite fiecare; toţi fiind un pumn de energie, de joasă şi înaltă frecvenţă). În 2012 vizionarii cred că omenirea intră în a cincea dimensiune, că toţi cei ce trec de Judecata de Apoi a Centurii Fotonice (care acoperă încet-încet toată împărăţia Soarelui, dintr-o amărâtă de galaxie; noi doi am mai vorbit despre asta, în alt interviu) vor avea aure „precum sfinţii”. Poate ne pregăteşte furtuna solară anunţată din acest an a fi devastatoare pentru următoarea perioadă. Datorită acestei plasme magnetice solare periculoase, ni se vor înmulţi ADN-urile (avem numai două acum; vom avea cică 12) şi structura moleculară va deveni… lumină. Te doare mintea. Poţi să continui tu acest scenariu, pe mine nu mă duce capul. Eu mi-am făcut datoria şi am atras atenţia că, venind apocalipsa (pedeapsa lui Dumnezeu faţă de creaţia sa), e normal să apără un om nou, perfect adaptat apocalipsei… Nu te-am convins? Fiind împăcat cu fatalismul, consider că am trăit prea destul şi că orice temere acută (legată de moarte) nu mai merită efortul de a o dezvolta (transpune) decât în regim literar. Că eu trăiesc deja doar în regim metafizic.
Formele izolării în poemele dvs. capătă dimensiuni când uriaşe, când minuscule, iar uneori sunt percepute drept un chin inutil.
Sentimentul zădărniciei (am dezvoltat o întreagă teorie pe seama lui) a fost pus în practică de mine în câteva rânduri, având tentative de sinucidere. Azi, el a crescut până la cer, fiindcă n-am ajuns nicăieri cu obsesia autodistrugerii, până la urmă au dreptate tot cei ce declară că de ce să te sinucizi, dacă moartea vine de la sine într-o zi, de ce să-ţi grăbeşti „nemurirea” (după moarte urmează viaţa veşnică, abia asta e adevărata nenorocire, să ştii că nu mai poţi să mori; folclorul românesc a dat lecţii de filozofie populară în această direcţie). Acest sentiment al zădărniciei m-a izolat la maximum, de la acest sentiment se trage izolarea la mine. Rar scap de sub teroarea izolării, când îmi întinde mâna câte unul-una (interesantă a fost legătura sufletească de la un moment dat cu membrii reuniţi în jurul Caietelor de la Durău, în anii 1995-2000; la fel a fost îndrăgostirea de o studentă uşuratică de mai apoi, să rămân la aceste două exemple) şi constat, în timp, că n-au fost decât înşelătorii ale minţii mele, care au exacerbat „prietenia”. Vreau să spun că nici prietenia sau iubirea nu mă salvează, ele îmi adâncesc sentimentul de zădărnicie şi, automat, izolarea şi singurătatea. Aşa sunt făcut, crescut…
Anxietatea personajelor sau cea poematică capătă forţe dintre cele mai apocaliptice, mai ales în poeme precum „Pierdut”. Vale-Deal are „degradări de ordin nervos” şi, foarte rar percepe lucrurile luminoase dimprejurul lui. Când se petrec acele stări de bine, şi cu ce sunt asociate ele? Există o anumită ciclicitate pentru a se produce, după un imens consum psihic al personajului?
Superbe întrebări, tu chiar eşti un receptor-minune. Răspunsul e în întrebări. Care va să zică, de ce percep eu numai lucrurile negative? Fiindcă în ele e sursa de energie supremă care duce lumea mai departe, pentru mine e un lucru lămurit că „starea de bine” e finalul unei acţiuni petrecute în „starea de rău” („starea de bine” nu ajută creaţia literară, o tembelizează). Partea pozitivă stă la cheremul tuturor, în ea frumuseţea e cea mai superficială formă de consum, n-are profunzime. Naşterea şi învierea vin din întuneric spre lumină (lumina e deja creaţia încheiată), binele vine din rău, pozitivul din negativ. Haosul primordial şi răul universal sunt cu adevărat creatori. Lumina întreţine ceea ce a fost creat, la fel starea de bine, te face să crezi că nu trăieşti degeaba. Dar la nivel de creatori, partea obscură a lumii reale (inclusiv a lumii metafizice) are sens, ea trebuie exploatată…
Aproape toate imaginile şi personajele care apar în poemele acestui volum par desprinse dintr-un registru al unei lumi autodistructive, care acţionează brutal asupra simţurilor cititorului. Acest risc este însă asumat.
Mulţumesc pentru antipatia arătată. Bine, măcar, că nu sunt acuzat că sunt un pericol public, prin ceea ce scriu. Acţionez brutal asupra simţurilor cititorului? Îl invit la autodistrugere? Săracul cititor, el vrea numai dulceţuri, înmuiate cu alcool şi iubire sau lumină, nu relaţii din lumea reală tensionate, întunecate. Acum înţeleg reţeta marilor poeţi, trebuie să scrii în aşa fel încât să capeţi bunăvoinţa cititorului, să linguşeşti cititorul. Îmi pare rău, la mine nu veţi găsi niciodată o asemenea aplecare masochistă. Eu voi reda lumea aşa cum e, crudă, filtrată ancestral. Îmi asum acest risc, da.
În unele poeme apar chiar şi mici exerciţii de relaxare, în malaxorul care pare să emită mult rău fiinţelor prinse în el: „linişteşte-te, nu e decât/ o reacţie în lanţ a unor lungimi de undă din univers”.
Ştii ce observ? Întrebările tale, cu totul aparte, formează pe scurt, dacă le pun una după alta, o prezentare a cărţii mele, „Pe prag (Vale-Deal)”, privită ca o clădire încuiată: întrebările tale dau o cheie ba pentru intrarea prin pivniţă, ba pentru intrarea prin spate (intrarea prin faţă rămâne rezervată, totuşi, autorului). Zici că sunt şi mici exerciţii de relaxare în ceea ce scriu (când „emit mult rău fiinţelor”), subliniind că suntem simple dâre de energie într-un univers fără margini? Atunci am să-ţi amintesc de condiţia poetului român, aflat în graniţele unei limbi fără circulaţie universală, total ignorată de… traducători, poeţi români care nu există în literatura universală. La cât de orgolioşi suntem în comunitatea acestor graniţe ale literaturii române, ar trebui să mai coborâm şi cu picioarele pe pământ. Numai Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti are 600 de poeţi, care se cred buricul pământului. În ţările din jurul României e la fel, sunt mii de poeţi care visează la gloria publică, şi nu sunt băgaţi în seamă nici măcar de cititorii de limbă ucraineană, maghiară, sârbă sau bulgară, să rămân numai la exemplul lor (extinde exemplul la nivelul întregii lumi, cu zeci de limbi regionale). Nu ţi se pare că suntem frunze în vânt? Poetul român (indiscutabil, avem valori lirice remarcabile) ar trebui să iasă la drumul mare, să fie recunoscut cu forţa (dacă nu e recunoscut cu binele)? Eu, în ceea ce scriu, readuc lumea românească la adevăratele ei limite existenţiale (valabile, altfel, pretutindeni).
Care sunt cele mai mari temeri ale personajului Vale-Deal şi care sunt cele mai curajoase lucruri pe care le-a făcut, ca să le depăşească?
O temere cu adevărat interesantă e că el, personajul Vale-Deal nu va fi confundat cu mine (autorul lui, căzut în desuetudine existenţială?), aşa cum sunt, ci cu altul, mai frumos, mai deştept şi mai curajos (şi neapărat mai tânăr), sau din contră, mai urât decât sunt, mai prost, mai fricos (şi neapărat mai bătrân). De fapt, autorii personajelor trebuie să se teamă în general de uzură. O uzură pe care o pot descoperi de la un moment dat în rândul cititorilor lor, care au prejudecăţi şi nu te mai citesc atenţi, şi spun: „a, Stoiciu, ăla cu La fanion” – deşi au trecut 30 de ani de la debutul editorial şi e natural să mai fi evoluat sau involuat şi fraierul ăla de Stoiciu, să se mai fi schimbat şi el (nu numai vedetele din poezia română) şi ar merita să fie „aprofundat” în noile lui ipostaze… Dar de unde să iei cititori de bună credinţă? Lasă că vinovat pentru tot, e autorul (inclusiv pentru cititorii pe care-i are). Venind la întrebarea ta, dragă Andra Rotaru, mă pui iar în încurcătură, rămân cu ochii pe pereţi şi nu găsesc nici un răspuns, nu mă duce mintea la asemenea subtilităţi. Ce să fac, să răspund în numele personajului Vale-Deal (care şi-a căpătat independenţa faţă de creatorul lui, o dată ieşit în lume pe picioarele sale)? Sau să răspund în numele meu, cel care cred că am creat personajul Vale-Deal şi l-am pus pe hârtia cărţii (el existând, lăsat ca atare de la Dumnezeu)? Mă opresc iar, a trecut timpul rezervat azi gândirii, trebuie să plec la locul de muncă, revin mâine, dacă „prind şpilul”, dacă nu – asta e, personajul a înghiţit cu fulgi cu tot autorul… Aşa. Am revenit a doua zi, nimic, n-am nici un răspuns, am numai o întrebare: personajul Vale-Deal n-a exhibat, n-a dat de gol imprudent autorul?
Acest volum a fost nominalizat şi la premiile Radio România Cultural – 2011.
Mare scofală nominalizarea asta, egală cu zero, chiar o fi contând în biobibliografii? Am fost onorat, îţi dai seama, mă mir şi acum că a fost posibilă. Îţi răspund la întrebări în 24-25 februarie, deci cu mult înainte de a fi acordate aceste premii. Altfel, n-am fost atent la istoria Premiilor RRC, apărute în mandatul actualului director al radioului public, reales politic – la a câta ediţie au ajuns? Habar nu am ce juriu au aceste Premii ale RRC, dar în partea literară (Poezie şi Proză) e limpede că are preferinţe exclusiviste, către literatura tânără, şi mi se pare corect (probabil are influenţă, sau e în juriul final redacţia de tineri, în frunte cu Elena Vlădăreanu, pe care eu am debutat-o şi care-mi e cel mai mare duşman în viaţă, să nu mă întrebi de ce, fiindcă îţi răspund „de aia”; e amuzant; ştii că la RRC există redacţie separată pentru „tineri”, care îmbătrânesc în rele, totalmente ruptă de redacţia literară „normală” a RRC), dacă mă uit la laureaţii din urmă. Nu mă interesează bucătăria premiilor date de jurii ţinute la secret, pe criterii clientelare. Oricum, ştiu că în acest an toate premiile la Poezie vor fi luate de Ion Mureşan, mă repet, el e important, să-i fie gloria aproape (a luat deja două, anume inventate pentru el de Emil Stratan şi Dan Mircea Cipariu, la Iaşi şi la Bucureşti, vor fi inventate pentru el alte zeci de premii, inclusiv la nivel judeţean; el e iubit şi de tineri; le merită, nimeni nu mai e ca el; unul ca mine trebuie să-şi vadă lungul nasului, să rămână ce a fost: outsider, sau nici atât; va trebui să mă las de scris, predestinat, fiind la mintea cocoşului că premiile care contează la poezie vor fi luate de vedetele Ion Mureşan şi Ioan Es. Pop, pe rând; dar ce, eu scriu pentru a primi premii? Ei doi să scrie pentru premii, nu eu; credeţi-mă, sunt doi poeţi dragi mie, sincer, nu le contest, invidios, ascensiunea, ci atrag atenţia asupra blocajului din poezia română, care a devenit caraghios, la nivel de premiere; nu există o competitivitate reală a cărţilor de poezie de valoare, apărute la un moment dat, ci o luptă tacită de impunere subiectivă, prin jurii contestabile, a autorilor aflaţi în graţiile vremurilor trecătoare), aşa că sunt resemnat. Sunt la o vârstă la care relativizez acordarea premiilor cu… stoicism spăşit (îţi reamintesc, mă trag dintr-un strămoş stoic păţit, „pe bune”, recunoscut în numele meu).