Într-o frumoasă dimineaţă de toamnă, care se întîmpla să fie în week-end, am pornit cu maşina proprietate personală spre Televiziune. Editura la care trudeam primise o solicitare, învelită în irezistibile rugăminţi: să-şi trimită un reprezentant la o emisiune specială dedicată cărţilor. Mai bine zis, lecturii. Şi mai exact, lecturii de cărţi.
Intrând pe poarta Televiziunii, fericitul reprezentant editorial simţi că e ceva în neregulă. Agentul de pază părea OK. Culoarele, lungi, învârtite şi goale, duceau într-adevăr către locul faptei. Machiajul era şi el aplicat cum scrie la carte. Cum scrie la carte? Nu ştiu exact, dar aşa se spune.
Abia pătruns în studio, tânărul editor înţelese în ce capcană avusese nesăbuinţa să intre. Prea târziu pentru decizii alternative. O hală uriaşă, cu gradene pe margini, securiza parcă locul aflat în lumina reflectoarelor. Sub bătaia încrucişată a acestora, realizatoarea, faimoasa Marinela Almuţan, stătea de vorbă cu oameni din propria echipă. Cu un zâmbet fugar, ea l-a întâmpinat şi în aceeaşi secundă l-a şi uitat pe invitatul ei editorial, care visa să-şi petreacă dimineaţa de sâmbătă liberă vorbind despre bucuria lecturii.
Omul cărţii surâse şi el, niţel rănit, dar apoi, deodată, bucuros: un om din pletorica echipă de organizare veni din întuneric şi-i puse în mână o pungă de plastic. Cadou de la sponsor, şefu’, îi zise acesta conspirativ, în drumul spre gradena unde avea să stea invitatul. Ăsta e locul meu? întrebă editorul, nedumerit că pe cele trei rânduri ale tribunei stăteau, înghesuiţi, vreo cincizeci de pensionari de ambe sexe. Nu puteai să bagi un ac între aceşti avizi consumatori de cultură. Şi totuşi, mai cu rugăminţi, mai cu coate discrete (experienţa de stadion rămâne decisivă), tânărul om al cărţii îşi câştigă locul la peluză.
Exact în acel moment, în studio năvăli poetul şi profetul naţional, Andi Plescu, urmat de o fiică şi, la câţiva metri, de o producătoare văicăreaţă. Aceasta făcuse gafa de a nu-l aştepta, la ora fixată, la intrarea Televiziunii, şi Plescu vocifera de se auzea în toată hala. Bine, era şi efectul de ecou.
Cu un ochi mă uitam în punga cu cadouri, cu celălalt urmăream ce se mai întâmplă prin studio. Nu ascund că spectacolul exterior devenise mai pasionant decât explorările în mila sponsorului. Tânărul editor avea acasă cosmetice oarecum mai bune decât pasta de dinţi ABC şi apa de toaletă Bubu pe care le primise acum, gratis.
Cu chiu, cu vai, tribunul fu domolit. Cu un gest imperial, el se depuse pe fotoliul central, care scârţâi, dar într-un mod liniştitor. Situaţia reintra sub control. Marinela Almuţan ciripea cu echipa ei, complex conectată şi interconecată, iar gradena mea, în păr, asculta mută de admiraţie conversaţiile de platou.
Nu eram singurii. Pe partea opusă a halei, o altă tribună se umplu într-o clipă. Cot la cot cu pensionarii lui, junele editor văzu cu surprindere, vizavi, o liotă de tineri cu părul vopsit şi cercei în nas, care se instalau cu o dezinvoltură invidiabilă. Îşi ştiau bine locurile. Poate şi rolul?
Punând punga la picioare şi făcând, oricât ar părea de curios, loc altui invitat special (cunoscutul prozator optzecist Gheorghiţă Cuşcu, rubicond şi bonom), tânărul simţi un fior. Emisiunea Oala de pe foc, la care fusese solicitat să vorbească despre bucuria lecturii, era pe cale să înceapă.
Erau aşteptate încă două personalităţi culturale, şi gata. Cele două gemene (blonda şi bruneta) de la formaţia Sandy.
*
Sandy 1 şi Sandy 2 erau îmbrăcate în nişte rochii ce păreau făcute din paiete. Văzute de la distanţă, de pe gradena cufundată într-o odihnitoare obscuritate, gemenele sclipeau, scânteiau, străluceau. O bătrânică din spate, tulburată, oftă admirativ şi se gândi la nepoţica ei, care azi-mâine se face mare şi ajunge vedetă la Televiziune.
Gemenele se apucară de cântat, cu două secunde întârziere faţă de începutul melodiei de pe bandă. Erau şi ele puţin emoţionate. Când blonda se întoarse pe-o dungă, rochia ei deveni livrescă. Paietele nu erau paiete, erau nişte pagini de cărţi, de mici dimensiuni, cusute pe un material supraelastic. Editorul se gândi cu necaz că lui nu i-ar fi trecut prin cap o asemenea metodă de promovare. Pe o geamănă ar fi încăput cu siguranţă două-trei colecţii cu impact la public, iar pe cealaltă, o sinteză a literaturii române postbelice.
Pe durata celor trei hituri, Marinela Almuţan părea transportată, cu ochii întorşi înlăuntru. Tânărul editor, care îşi ascuţise vederea, o suspectă că dormea. Imediat însă ce banda s-a oprit, lăsând-o pe Sandy 1 cu gura rotunjită, iar pe Sandy 2, în mijlocul unui strănut, adevărata vedetă a Televiziunii s-a pornit să vorbească. Şi vorbi, vorbi, vorbi, până ce absolut toată lumea deveni interesată. Conversă cu diverşi invitaţi pe firul telefonic al emisiunii, sporovăi cu colegii care realizaseră o anchetă socio-culturală şi trase ea concluziile, i se adresă en passant lui Andi Plescu, obţinând un mârâit aprobator. Povestea se lungea şi din cauza aplauzelor. După fiecare pereche de propoziţii, un tip mohorât din echipă ne făcea semn să batem din palme. Pe partea cealaltă a sălii, tinerii cu părul vopsit, deja dresaţi de omul lor, aplaudau la fix, şi devansau de fiecare dată grupul mai mocăit al pensionarilor. Peluza mea se ambiţionă şi restabili sincronicitatea. Suporterii emisiunii îşi ghiceau acum intenţiile. Cu toţii împreună, fără ambiţii vane de generaţie, construirăm o frumoasă atmosferă.
Subiectul sensibil rămânea Andi Plescu, care n-apucase deloc să vorbească. Îi simţeam de la distanţă tumultul interior, când în jurul lui, ba iată, chiar în faţă, alţii au atâta succes. După monologul punctat de aplauze, Marinela Almuţan îşi îndreptă atenţia asupra poetului naţional. Cu fineţe psihologică, ea cită două titluri din creaţia de maturitate a acestuia şi îi ceru o completare live. Plescu se lăsă rugat o dată, de două ori, de două ori şi jumătate, după care scandă un poem lunguţ, cu accente de criză economică. Refrenul, „De ce să-ţi fie frică de alt om?”, încântă hala.
Ţinând astfel totul în mână, Marinela se lansă pe panta generozităţii. Puse o întrebare despre şansele literaturii române, astăzi, şi îşi fixă privirea spre… mine. Tânărul nu se gândi, înainte de a răspunde, mai mult de o secundă. Gheorghiţă Cuşcu, de lângă el, îşi ceru imediat scuze că intervine şi răspunse pe larg, conturând o problematică preocupantă şi avansând opt soluţii de revigorare culturală. După care se întoarse spre colegul lui de breaslă şi îi spuse cu un surâs: „Bătrâne, nu te supăra, dar eu chiar trebuie să plec”.
De altfel, eram la final. Amfitrioana mulţumi sponsorului şi zâmbi cu toţi dinţii telespectatorilor de sâmbătă. Dantura i-a strălucit instant, ca în reclame, după care, la fel de brusc, toate luminile din platou s-au stins. În beznă, editorul simţi o mână caldă pe ceafă. Era o bunicuţă mângâietoare, off the record: „Mămică, ţi-a plăcut emisiunea?”
(ianuarie 2009)
hahaha. Ca de obicei umorul te/ne salveaza.