Ţin minte şi acum, cu deplină claritate, ziua în care, la cinematograful Pacea din cartierul Militari, am văzut Imperiul contraatacă, din trilogia Star Wars. Era vară, afară o căldură înăbuşitoare, iar înăuntru, strălucind în întunericul dens, zăpezi nesfârşite pe care Luke Skywalker şi-ar fi putut găsi moartea.
Sala întreagă îşi ţinea răsuflarea. Zeci de priviri săgetau ecranul, din corpurile înghesuite în scaune, urmărind uimitoarele peripeţii intergalactice. La sfârşit, eram cu toţii inundaţi de fericire.
Aceasta a fost totuşi o excepţie: o zi mare, o experienţă iniţiatică. De obicei, filmele erau mai prostuţe şi sălile tot pline, dar ironice. Era bine să fi luat bilet în rândurile din spate, acoperite de platforma etajului superior. Altfel, riscai să fii scuipat de către golanii de la balcon, să ţi se arunce coji de seminţe în cap, să ţi se adreseze măscări. Când se apropia ora începerii filmului, un cor de fluierături o cerea expres, până se lăsa întunericul, întâmpinat cu aplauze. O actriţă frumoasă, bună, era înecată, de la început şi până la sfârşit, în valuri de observaţii pofticioase. Un bărbat sportiv, bătăios era în schimb respectat, primit cu simpatie şi ovaţionat pe parcurs. Nu şi un tânăr fără vlagă, obligat să suporte, pe toată durata filmului, dispreţul condensat al spectatorilor dâmboviţeni.
Cu toate acestea, îmi plăceau. Azi realizez mai bine că aveau ceva franc în comportament şi un umor special, bine adaptat la realităţi. Reacţiile lor, deşi deplasate, porneau întotdeauna de la ceva palpabil, de la un sâmbure de frumuseţe – sau de ridicol – pe care îl punctau în consecinţă, spărgându-l cu dinţii lor puternici şi savurându-l cu toată pofta tinereţii. Nu râdeau când ar fi trebuit să plângă şi invers. Îngroşau numai liniile ce veneau dinspre ecran, ca nişte critici la prima mână, având numai impresii, nu şi capacitatea de a le decanta.
Mi-e dor de ei, îmi lipseşte acest public golănesc şi ataşant, bucureştean până-n vârful unghiilor. Am intrat acum o vreme, ziua în amiaza mare, la un film pe Bd. Elisabeta, fost 6 Martie. Trebuia să-mi umplu două ore şi am luat bilet la o comedie cu Jim Carrey. Sala – o tristeţe. Publicul era format din mine şi încă trei rătăciţi. Filmul curgea, actorii se străduiau, faţa de gumilastic a lui Carrey făcea toţi banii… Însă aerul era îngheţat, sticlos, fărâmat în câteva râsete sparte, disparate. Rândurile de scaune goale mi-au făcut, literalmente, rău. La Mall, stai într-un fotoliu, cu cafeluţa în mână, înconjurat de sunetele ieşite din Dolby System, într-o relaţie aproape fizică, directă cu ecranul. Vecinul? Ţi-e indiferent. Singur sau într-o sală plină, îţi este totuna: eşti prins în şuvoiul de imagini, mergi cot la cot cu eroii filmului. Într-un cinematograf vechi, clasic, ai însă nevoie de restul spectatorilor. Fără ei, simţi şi mai pregnant cât de tare şi de incomod e scaunul, cât de sărăcăcioase şi vetuste sunt acoperămintele vişinii ale pereţilor, cât de chioare sunt luminile. Fără o mare de capete mişcate în jurul tău, te simţi stânjenit şi nesigur, participant la un act ratat, un simulacru încropit cu personajele de pe ecran. Degeaba se zbat ele acolo, degeaba râd eu singur-singurel aici, în ultimele rânduri. Totul e fals, putrezit, destrămat. Lumea aceea a copilăriei mele, a sălilor de cinematograf pline şi empatice, s-a dus…
Când am ieşit de la film pe bulevardul Elisabeta, fost 6 Martie, soarele îmi bătea drept în faţă.
(aprilie 2004)
Daniel Cristea-Enache
