M-am abţinut de la băutură, m-am abţinut de la carne, m-am abţinut de la deliciile …upsss! Au trecut doar 4 zile şi jumătate, am creierul limpede, gândesc mai bine, mă simt mai bine, fac mult sport…Duminică voi mânca, mă voi îmbăta…Cam astea sunt frazele pe care le-am auzit în perioada Săptămânii Patimilor. O cură rapidă, un post „minimalist”, o despovărare de păcate, o spovedanie, iar la capătul atâtor eforturi, un maximum desfrâu culinar şi trupesc. Am mai auzit chiar şi poveşti despre posturi ţinute în procente. Adică un fel de post precum sprintul peste garduri: unul ţinut 90%, cu îngăduinţă şi binecuvântare personalizată.
Ca să nu fiu mai puţin “păcătoasă” decât ceilalţi, primele delicii pascale au fost cele literare, adică am căutat volume recent apărute, un pic mai lipsite de pudoare. Am ales “După-amiază cu o nimfomană pe vârful muntelui Parâng” de Eugen Şerbănescu, directorul general al Centrului Naţional al Cinematografiei. Citind-o am rămas cu întrebarea: Care sunt efectele unei perioade de cenzură ideologică asupra obiceiurilor sexuale ale unui popor? Vă recomand să vă puneţi această întrebare, merită!
Apoi am schimbat meniul, m-am delectat cu filme de Kim duk Ki, Fatih Akin şi Michael Haneke. Vreo 3 filme pe noapte, încât mi-e greu să nu cred că am visat în mare parte, iar memoria nu-mi joacă feste acum. După ce m-am “cinefilizat” mi-am dat seama că nici un post sau desfrâu cinemagic nu m-ajută într-atât încât să suport cu stoicism toate înşelătoriile vieţii reale. Şi m-am ales cu o depresie accentuată.
Ultimul deliciu pe care mi l-am îngăduit a fost să mă apropii de natură. Adică de un dulău, pur şi cast, de vreo 7 ani, de înălţimea mea şi posesor al dublului greutăţii mele: un Golden Retriever foarte blând, Paco, care a mâncat şi pască, a ciocnit şi ouă, a fost un partener ideal. La sfârşit mi-a pupat mâna şi m-a condus, politicos, spre uşă.
Deci: literatură, filme, natură. Next? O vizită la o prietenă şi apoi vizita parentală. Vizita la prietenă s-a soldat cu un documentar despre teoriile lui Darwin şi „Originea speciilor”. Mă uitam la ea, ea la mine şi ne întrebam dacă suntem sau nu specii diferite (ea blondă, eu brună), care este rostul perpetuării la nesfârşit a fiinţelor, fără să se cunoască vreun scop final şi, mai ales, dacă nu se aseamănă asta cu înaintarea prin viaţă a omului, uneori din inerţie, aşa. Bun!
Iar vizita parentală a avut şi ea deliciile ei: un fel de v-aţi ascunselea, iar “dacă te prindem, rămâi la noi”!
Noroc că Darwin nu mi-a aplicat aceeaşi metodă, că zău că nu aş fi rămas peste noapte cu teoriile lui, şi m-aş fi transformat într-o verigă lipsă esenţială.
Andra ROTARU
