Breban – colaborator al securităţii?

Scriitoarea şi jurnalista Aura Christi a trimis un amplu articol despre romancierul Nicolae Breban şi afirmaţiile preluate de presa naţională cu privire la posibila colaborare a acestuia cu Securitatea. “…La circa o lună după ce romancierul împlineşte 77 ani, la circa 35 de ani scurşi de la publicarea, în 1977, a romanului Bunavestire, în anul de graţie 2011, în Postul Sfintelor Sărbători Pascale, aflăm, cu surprindere, că, brrrr, surse din Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) susţin faptul că „Nicolae Alexandru Breban a fost colaborator al fostei Securităţi”. Aflăm din aceeaşi sursă (ca şi când ai citi un raport al securităţii, şi nu rezultatele unei investigaţii, nu-i aşa?) că „Direcţia de investigaţie a constatat că Nicolae Alexandru Breban a fost colaborator al fostei Securităţi, au declarat, miercuri, surse din CNSAS” şi că „Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) a cerut Curţii de Apel Bucureşti să constate calitatea de colaborator al fostei Securităţi a scriitorului Nicolae Breban”. Nu există, aşadar, o decizie a Curţii de Apel. Există o constatare a Direcţiei de investigaţie, conform căreia „Nicolae Alexandru Breban a fost colaborator al fostei Securităţi”. Constatarea abuzivă, grosolană, calomnioasă este preluată de întreaga presă naţională; şi nu numai de cea naţională. ” Redăm textul doamnei Aura Christi:

„Alte popoare au sfinţi, grecii au înţelepţi.

S-a spus, pe drept cuvânt, că un popor nu se caracterizează

atât prin oamenii mari pe care îi are, ci mai mult prin felul în care îi recunoaşte

şi îi stimează pe aceştia.” (Friedrich Nietzsche)

Autorul Buneivestiri, Nicolae Breban, născut la Baia Mare, în data de 1 februarie 1934, este fiul preotului greco-catolic, Vasile Breban, închis sub unguri. Bunicul său, Nicolae Breban, protopop în comuna Cicârlău, a înălţat o catedrală, graţie eforturilor d-sale luând fiinţă, după cum se ştie, câteva şcoli în Ardeal. Breban debutează târziu, purtând mai bine de un deceniu, stigmatul de „duşman al poporului”, purtând „steaua galbenă” a individului – în percepţia cerberilor regimului comunist – cu o provenienţă „suspectă”. Aceeaşi problemă, legată de „originile nesănătoase”, o au, de altfel, şi alţi colegi de generaţie ai d-sale – generaţie numită de criticii literari,şaizecistă, una dintre cele mai strălucite, date culturii române în perioada postbelică – Nichita Stănescu, nepot de general alb-gardist: Cereaciukin, Matei Călinescu, fiu de burghezi şi intelectuali din perioada interbelică, Cezar Baltag, fiu de preot basarabean.

Breban debutează târziu, la 31 de ani, strălucit, în 1965, cu romanul Francisca, prezentat de Matei Călinescu. Publică, apoi, imediat, În absenţa stăpânilor (1966), având o incredibilă ascensiune, un urcuş destinal fulminant, după ce dictatorul se opune făţiş invadării Cehoslovaciei lui Alexander Dubček – Uniunea Sovietică şi aliaţii din Pactul de la Varşovia, cu excepţia României, după cum se ştie, invadează Cehoslovacia – moment istoric crucial care dă fiinţă fenomenului de eliberare politică numit „Primăvara de la Praga”. Anul 1968, de bună seamă, a schimbat, apropo, lumea, „chiar dacă vă convine sau nu”, susţine deputatul european Daniel Cohn-Bendit. 1968 a schimbat în esenţe inclusiv România, după marasmul proletcultist iscându-se o boare de liberalizare, care a stârnit simpatia, ba chiar admiraţia a nu puţini intelectuali români faţă de Ceauşescu. În acel context, Breban cunoaşte – cu vorbele marelui critic Eugen Negrici – „o glorie de neegalat”. Astfel, după primele două romane, în 1968 – an declarat de critica de specialitate drept an al romanului! – vede lumina tiparului Animale bolnave. În acel context istoric de liberalizare, la Congresul al X-lea al PCR, din 6-12 august 1969, tânărul Breban este ales membru supleant al Comitetului Central. În 1971, are loc premiera filmului artistic Printre colinele verzi(scenariul și regia de Nicolae Breban), o ecranizare a romanului Animale bolnave.

„Filmul nu este agreat de către oficialitățile comuniste – notează Laura Pavel în nota biobliografică inserată la începutul volumuluiBreban 70 (Editura Ideea Europeană, 2004) – fiind inclus însă în selecția oficială a Festivalului Internațional de la Cannes. Prezent la Paris , cu acest prilej, Nicolae Breban este șocat de Tezele din Iulie, prin care Ceaușescu va declanșa, după model maoist, revoluția culturală. Dezavuând public politica regimului din România, prin interviuri acordate presei occidentale, scriitorul își anunță, în semn de protest, demisia din funcția de redactor-șef al României literare”. În jurnalul său, intitulat Un român la Paris , Dumitru Ţepeneag – singurul cetăţean român (după Regele Mihai I), căruia i s-a retras cetăţenia prin decret prezidenţial – nota, referitor la acea radicală ruptură brebaniană cu sistemul ceauşist, următoarele:

„22 septembrie 1971. În sfârșit, Le Monde a publicat și articolul despre Breban: «Craignant un retour au dogmatisme, le rédacteur en chef de la revue La Roumanie littéraire donne sa démission» (…) 23 septembrie 1971. Știrea despre demisia lui Breban a fost reluată de mai multe ziare franceze, engleze, germane. Breban se simte foarte mândru”.

În data de 16 februarie 1971, în România, „are loc ședința comună a comitetului organizației de partid și a biroului Uniunii Scriitorilor, în care este incriminat faptul că” Breban „și-a prelungit șederea în străinatate, fără să aibă dezlegare la plecarea din țară decât pentru o perioadă limitată” și, citiţi cu atenţie?,

„se propune excluderea lui Nicolae Breban din biroul Uniunii, precum și excluderea sa din rândurile membrilor supleanți ai CC al PCR și din rândurile membrilor PCR. În aceeași zi, în ședința de lucru a CC al PCR, propunerile confraților sunt însușite și supuse spre aprobarea plenarei Comitetului Central. (s.n.) Întors în țară în luna aprilie, după o călătorie prelungită în Franţa și R.F. Germania, refuzând însă să se autoexileze, scriitorul devenise indezirabil pentru autoritățile comuniste. (s.n.) Este marginalizat, supravegheat și împiedicat să mai călătorească în străinătate până în 1975, deși obținuse deja și cetățenia germană. Înfruntând aceste condiții potrivnice, el se consacră, în exclusivitate, scrisului, fiind, după mărturisirea sa, «singurul meu răspuns posibil, firesc, deși paradoxal pentru unii»”.

Breban intră, aşadar, în marginalitate socială. Publică o dată la câţiva ani câte un roman, luptând cu organismele cenzurii comuniste. Una dintre cele mai acerbe lupte cu cenzura romancierul o duce pentru publicarea uneia dintre capodoperele sale,Bunavestire, refuzate de Editurile Cartea Românescă şi Eminescu. Este anchetat de securitate. În acel context, al anchetelor la securitate, îl cunoaşte şi pe generalul de securitate Nicolae Pleşiţă. Romanul Bunavestire vede, totuşi, lumina tiparului în 1977 la Editura Junimea din Iaşi şi este atacat virulent în plenara C.C. al P.C.R. din 28-29 iunie 1977, atac preluat fără crâcnire de întreaga presă de partid şi cea literară din ţară.

Având cetăţenie germană şi, respectiv, paşaport german – Mama romancierului, Olga Constanța Esthera Böhmler-Breban vine dintr-o familie de nemţi emigraţi din Alsacia – Breban călătoreşte în străinătate, stabilindu-se, într-un târziu, la Paris, şi continuând, maniacal, să scrie şi să publice în ţară, la prestigioase Case de Edituri din străinătate, inclusiv trei romane la prestigioasa editură pariziană Flammarion. Revoluţia din 1989 îl readuce din exil acasă, în România, unde domnul Andrei Pleşu, în primăvara anului 1990, îl invită să preia revista Contemporanul, înfiinţată la 1881 şi editată, la ora actuală, de trustul Contemporanul. Da. Autorul Buneivestiri se întoarce definitiv în România, ţara în care Nicolae Breban s-a născut şi a creat o operă romanescă de prim rang, devenind unul dintre cei mai mari scriitori români. Unul dintre cei mai atacaţi scriitori români. Unul dintre cei mai izolaţi scriitori români. Unul dintre cei mai calomniaţi scriitori români.

Breban scrie şi publică ritmic: romane, eseu, poezie, traduceri, teatru. Este iubit şi denigrat în egală măsură. Este aplaudat, calomniat… Este invidiat şi adulat în egală măsură pentru uriaşa-i forţă creatoare de nestăvilit, pentru forţa de a fi el însuşi, de a fi liber, unic, vulcanic, intempestiv, covârşitor de viu, pentru forţa-i de a fi un soi de pegas năbădăios şi genial, un cal de cursă lungă, imposibil de îmblânzit de nici una dintre dictaturi, inclusiv de cea postdecembristă, „de catifea”, după cum i s-a spus nu o dată. Vocaţia lui nu este, n-a fost niciodată, vorbind în limbajul lui Napoleon, politica; Vocaţia d-sale este, previzibil până la monotonie, Romanul. Romanul polifonic, clasic, romanul ca o construcţie enormă, aşa cum l-au văzut, l-au visat uriaşii: Dostoievski, Tolstoi, Proust, Musil.

…La circa o lună după ce romancierul împlineşte 77 ani, la circa 35 de ani scurşi de la publicarea, în 1977, a romanuluiBunavestire, în anul de graţie 2011, în Postul Sfintelor Sărbători Pascale, aflăm, cu surprindere, că, brrrr, surse din Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) susţin faptul că „Nicolae Alexandru Breban a fost colaborator al fostei Securităţi”. Aflăm din aceeaşi sursă (ca şi când ai citi un raport al securităţii, şi nu rezultatele unei investigaţii, nu-i aşa?) că „Direcţia de investigaţie a constatat că Nicolae Alexandru Breban a fost colaborator al fostei Securităţi, au declarat, miercuri, surse din CNSAS” şi că „Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) a cerut Curţii de Apel Bucureşti să constate calitatea de colaborator al fostei Securităţi a scriitorului Nicolae Breban”. Nu există, aşadar, o decizie a Curţii de Apel. Există o constatare a Direcţiei de investigaţie, conform căreia „Nicolae Alexandru Breban a fost colaborator al fostei Securităţi”. Constatarea abuzivă, grosolană, calomnioasă este preluată de întreaga presă naţională; şi nu numai de cea naţională. Curios, lucrurile – în condiţiile dictaturii cu papion instaurate de câţiva ani în ţară – se întâmplă întrucâtva ca în 1977, când romanul Bunavestire a fost, spuneam, atacat virulent în plenara CC al PCR din 28-29 iunie 1977. (Vezi, în această ordine de idei, un dosar ce conţine un fragment din atacul brutal la adresa romanului şi a autorului, proferat în Plenara CC al PCR de către Titus Popovici, în Bunavestire, Ediţia a IV-a, cu un argument al autorului, prefaţă, tabel cronologic şi note de Laura Pavel, Editura Paralela 45, 2002). Iar acel atac virulent a fost preluat – într-un sălbatic regim dictatorial – de întreaga presă de partid din ţară . „Alte măşti, aceeaşi piesă,/Alte guri, aceeaşi gamă,/Amăgit atât de-adese/Nu spera şi nu ai teamă.”

Breban – colaborator al securităţii?

Da, am pus un semn de întrebare, absolut firesc în acest caz, deşi cunosc, de bună seamă răspunsul. Îl cunosc, de altfel, şi nu puţini jurnalişti, scriitori (de pildă, Cristian Teodorescu şi Emil Hurezeanu, zeloşii calomniatori ai romancierului, nu-i aşa?), colegi ai domnului acad. Nicolae Breban. Cu toate acestea… majoritatea a preluat ştirea abuzivă, grosolană. Ştirea calomnioasă a fost multiplicată cu o viteză, hélas, abracadabrantă, cu o iuţeală de vis, cu un spirit organizatoric formidabil, de necrezut când vorbim de iubita noastră, sărmana noastră, primitiva noastră România; mă gândesc… aşa, visător, că în cazul în care acea viteză, acea miraculoasă energie, grabă de a macula cu orice preţ un mare romancier, acea hărnicie de a răspândi o calomnie incredibilă ar fi fost folosite în sens constructiv, să zicem, la construcţia autostrăzilor în România, ţara noastră s-ar fi acoperit mirabil, peste noapte, de o reţea de autostrăzi mi-nu-na-te, care, din punct de vedere calitativ, ar fi bătut şoselele germane, zău! Nu puţine dintre ziare, aşadar, cotidiane, ediţii on line, agenţii de ştiri, au preluat, ca material „ilustrativ”, cum ar veni, stenograma unor convorbiri purtate de romancierul Breban cu generalul de securitate Pleşiţă, convorbiri reproduse trunchiat. Aşa „se cuvine”: să reproduci informaţiile trunchiat – inclusiv, culmea!, succinta bio-bibliografie; când nu-ţi convine, se bricolează, se ajustează, iar la nevoie: se dă cu toporul, se dă cu barda, amputându-se o bună parte din biografia unui individ incomod, nu contează cine este el, ce anume a făcut în viaţă, nu contează că îi faci rău; în condiţiile enormei crize morale care clatină la rădăcini societatea românească, nu mai contează absolut nimic: poţi să spui ce vrei, cui vrei, despre oricine vrei, oriunde, oricând, oricum!!! – important e să omiţi tot ceea ce este strident într-un cadru dat, prestabilit, tot ce nu este „pe linie” GDS-sistă, „pe linie” CNSAS-isită, să smulgi din context, după cum îţi convine, imprimând, nu-i aşa?, unghiul din care „trebuie” citit un text, interpretată o ştire conform „ultimelor indicaţii de partid”, da? Şi din ce motive, mă rog frumos?

„Eugen Simion: Niciodată nu se spune, nu s-a vorbit, de pildă, ce reprezintă grupul GDS în lumea literară de astăzi. Este pentru prima dată când văd şi eu un scriitor că vorbeşte, scrie cinstit despre toate aceste lucruri: ce este cu emigraţia românească, cu exilul românesc şi aşa mai departe. Toată lumea are un fel de complex: să nu zică asta, să nu se supere – dacă se supără cineva care e foarte puternic, îl taie de pe toate listele – şi aşa mai departe. Ceea ce se întâmplă, s-a întâmplat.

Aura Christi: De 20 de ani, domnule profesor, suntem tăiaţi de pe toate listele… E o informaţie aceasta şi nimic altceva.

Eugen Simion: Vă miraţi că nu am fost de douăzeci de ani în această lume? Nu am fost, pentru că am fost marginalizaţi! Foarte dur şi fără prea multe comentarii…”

Am reprodus adineaori un fragment din conferinţa organizată de revista Contemporanul în noiembrie 2009 pe marginea volumului-eveniment Trădarea criticii, scris de Nicolae Breban şi apărut la Editura Ideea Europeană. Trădarea criticii – o carte incomodă, scorţoasă, în care Breban aşează faţă în faţă două realităţi: cea dejisto-stalinistă şi cea postdecembristă, asemănătoare şi în următorul punct: modul în care sunt tratate personalităţile majore ale culturii române, acestea fiind marginalizate, după cum susţineam şi alte dăţi, denigrate, un rol important în această ordine de idei revenindu-le Grupului de Dialog Social – un grup transformat în sectă culturală ultraexclusivistă – şi CNSAS-ului. Trădarea… este, aşadar, repet, o carte incomodă, crispantă, provocatoare; un opus şocant pentru unele spirite, un volum polemic, care va deranja, în continuare, nu puţine spirite. (Ca şi Aventurierii politicii româneşti. O istorie dramatică a prezentului – un opus brebanian incendiar, publicat de curând în format digital de Editura CorectBooks, apoi, în format clasic, de Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române.) deranjează şi va deranja cu atât mai mult, cu cât patetismul brebanian, de sorginte elină, este de o luciditate greu de contestat, atenţie, dacă spiritul nu-ţi este corupt. Trădarea criticii este o carte scrisă de un romancier important, care în trecut a fost membru supleant în CC, dar după Tezele din Iulie ’71, spuneam, Breban şi-a dat demisia, la Paris, în Le Monde, şi s-a întors în ţară, devenind unul dintre cei mai importanţi disidenţi din Estul Europei. O parte din iluştrii domniei sale colegi – e vorba, nota bene, de nume greu de trecut cu vederea: Manolescu, Adameşteanu, Doina Uricaru, bunăoară; dar există şi altele, din păcate pentru ei – se opresc, referindu-se la acest segment din cariera brebaniană până la acest dar, calomniindu-l astfel pe unul dintre cei mai mari romancieri români; o jumătate de adevăr este egal calomnie.

Marginalitatea în care a trăit şi a scris – fără a avea vreun venit – autorul Buneivestiri sub Ceauşescu, calomnia, zvonistica denigratoare – o industrie inventată, pusă la punct, perfectată şi folosită ca instrument de propagandă atât de organele represive de sub dictatură, cât şi de actualul GDS, pardon, CNSAS, nu-i aşa? – iată, în chip extrem de straniu, explicabil însă, continuă şi după ’89. O altă carte căreia i-am dedicat – în Contemporanul – o dezbatere în toamna anului 2008 este Iluziile literaturii române, semnată de domnul profesor Eugen Negrici, şi aceasta incomodă, scorţoasă, strălucită. Cred cu fermitate că aceste două cărţi, spuneam la acea conferinţă de acum circa doi ani, vor da o direcţie în literatura română; sunt, ambele, o provocare pentru spiritul critic, şi nu numai. Reprezintă un duş rece pentru critica română, dar nu mai puţin pentru societatea de azi, cu condiţia să aibă parte de o receptare adecvată, de o analiză critică lucidă, pertinentă – ceea ce, să recunoaştem încă o dată, ne lipseşte. Şi e un lucru de o gravitate extremă acesta.

Nu există, de bună seamă, spuneam, o decizie a Curţii de Apel în acest caz. Spun de bună seamă, fiindcă CNSAS a devenit, da, previzibil. Scenariul este, da, răs-cunoscut. La fel, au fost „linşaţi” public, la fel au fost supuşi oprobriului general Ştefan Augustin Doinaş, Nicolae Balotă, Cezar Ivănescu, Adrian Marino, Augustin Buzura, Eugen Uricaru şi alţi scriitori, opera cărora face parte din patrimoniul spiritual al României. Nicolae Breban nu a fost invitat la CNSAS, pentru a i se comunica decizia, pentru a i se solicita opinia, pentru a-i oferi, Doamne fereşte, prilejul să-şi susţină nevinovăţia; la ce bun? Prezumţia nevinovăţiei să mai existe oare în România? La ce bun? De vreme ce decizia este luată, verdictul este dat din start, iar ştirea este preluată din surse – fără nici un fel de semn întrebare – de întreaga presă; preluată, multiplicată fără drept de apel decât cu câteva excepţii, nu rareori, timide… La mijloc este, după cum se vorbeşte, decizia atotputernicului „partid” GDS, CNSAS – scuzaţi, pardon, era să le confund, nu-i aşa?

CNSAS nu avea nici un motiv să facă publice dosarele securiştilor imediat după 1989, cum s-a procedat în nu puţine ţări vecine abia ieşite din culoarul atroce al dictaturii, nu-i aşa? În consecinţă, sunt linşate victimele, în vreme ce călăii triumfă. Din ce motive să faci publice dosarele angajaţilor securităţii imediat după Revoluţia din 89, când poţi să scoţi de la dosar câte o filă atunci când cineva devine „prea curios” sau din cale afară de curajos sau, mai ştii?, începe abrupt să crească în sondaje, ca Mona Muscă, de pildă, ori are un prestigiu şi o Operă, ca Breban, care încurcă nu puţină lume prin spiritu-i radical şi care, ferească-te Bunul Dumnezeu, se atinge de „sfânta sfintelor”: Grupul de Dialog Social, nu-i aşa? Nu sunt acestea decât nişte întrebări; nimic mai mult, dar, nota bene, nici mai puţin. O întrebare bine formulată, nu rareori, însă, îşi conţine răspunsul; sau… greşesc?

În seara zilei de 6 aprilie 2011, când internetul, ziarele, agenţiile de ştiri au fost invadate de acest bine regizat „linşaj public” al unuia dintre cei mai importanţi romancieri români, l-am sunat pe Mircea Dinescu, ex-poetul erijat, spre ghinionul lui sărmanul, în „procuror al naţiunii”. Volubilul Mircea Dinescu a fost cam… monosilabic, da, cu subsemnata la telefon, ba mai mult decât atât: s-a cam bâlbâit de câteva ori, principalul argument adus în favoarea colaborării cu securitatea a autorului Animalelor bolnave fiind, ţineţi-vă bine…

– Ce să fac, dacă Nicolae a stat la taclale cu Pleşiţă?

Am mai aflat de la Mircea Dinescu că nu e obligatoriu să ai un angajament semnat cu securitatea, ca să fii acuzat de colaborare cu organele securităţii. Să înţeleg că, în limbajul dâmboviţean vorbind, merge şi aşa, va trece şi aşa acuza de colaborator al securităţii în „cazul Breban”, da? Tot atunci, în timpul aceleiaşi convorbiri, ex-poetul Dinescu mi-a adus la cunoştinţă că Breban poate – ca să vezi!, i se dă, totuşi, o şansă nesperată – să… se apere, ca şi când ar fi uitat cine este Breban, ca şi când n-ar fi ştiut cine este Breban sau ca şi când n-ar fi avut chef să-şi aducă aminte cine anume este Nicolae Breban.

Breban nu se va apăra, de bună seamă. Maramureşanul Breban va lovi în plin, atacând…, nu, nu CNSAS-ul – un organism cel puţin straniu, care bântuie societatea românească postdecembristă ca o fantomă, nu-i aşa? Breban va ataca „fabricatorii”, „făcătorii de dosare”, membrii de vârf ai CNSAS, între care, pare-se, figurează inclusiv dl Dinescu. (Apropo, mă întreb ce surprize am putea avea dacă am consulta stenogramele netrunchiate ale modului dlui Dinescu de „a sta la taclale” cu generali de securitate, cu dictatorul sau cu securiştii implantaţi la USR, pe vremuri… Cine urmează pe listele CNSAS dintre cei care au „stat la taclale” cu agenţi trimişi de securitatea ceauşistă, cu generali, colonei, grăbiţi să ancheteze fiecare scriitor, medic, inginer, fiecare intellectual de vârf, revenit din străinătate în România socialistă, pe vremuri, sub dictatură? Cine urmează, aşadar? Liiceanu? Dinescu? Pleşu? Patapievici? Sau, poate, subsemnata? Şi eu, apropo, am fost anchetată de securitate.)

Breban va apăra cei câţiva mari scriitori, denigraţi, calomniaţi ignobil de acest tot mai dubios CNSAS, care s-a discreditat complet, devenind tot mai penibil, tot mai fără… Dumnezeu. E limpede că CNSAS duce o politică antinaţională, atacând valorile care fac parte din patrimoniul spiritual al acestei ţări. E suficient să ne referim, iar şi iar, la nume ca Ştefan Augustin Doinaş, Nicolae Balotă, Cezar Ivănescu, Adrian Marino, Augustin Buzura, Eugen Uricaru, Ion Caraion.

CNSAS-ului nu-i va rămâne – prin „junii” săi calomniatori, prin recenţii denigratori ai romancierului Breban, prin funcţionarii bine plătiţi din bani publici de altfel, prin „junii făcători” de dosare, care vor fi atacaţi în instanţă, de astă dată, nominal pentru calomnie şi pentru un grosolan abuz în serviciu – decât un lucru „de nimic”: să-l linşeze la propriu pe Breban în Piaţa Universităţii, să-i împroaşte la propriu cu noroi statuia sau, de ce nu?, să-l ardă pe rug – ca în Evul Mediu, sau ca în alte vremuri, da – odată cu cărţile Măriei Sale, Autorul, adunate din bibliotecile lumii, nu-i aşa?

Breban nu are de pierdut nimic.

Absolut nimic.

Domnia Sa şi-a făcut datoria: s-a exprimat, urmându-şi orbeşte, maniacal, Vocaţia.

Teamă mi-e însă că dacă va reuşi CNSAS-ul, spuneam, să-l ardă pe autor, laolaltă cu toate cărţile scrise de d-sa, tomuri lângă alte tomuri, peste treizeci şi cinci de titluri, păstrate în bibliotecile lumii, va rămâne un gol în literatură română, greşesc?

Un gol greu de neglijat pentru biata literatură română majoră, cu modernitatea-i amputată, schilodită, trunchiată.

7 aprilie 2011
Aura Christi